Încetuț cu unicornii pe scări

Citeam azi pe Pressone (bravo! chiar dacă mai mult a preluat) un articol despre dezastrul companiei wework, un unicorn despre care Forbes scria în august „cea mai ridicolă IPO din 2019” (https://www.forbes.com/sites/greatspeculations/2019/08/27/wework-is-the-most-ridiculous-ipo-of-2019/) și mi-am adus aminte că voiam să scriu despre Dan Barna și reacțiile la articolul din Rise Project despre domnia sa.

Care-i legătura dintre cele două? Continuumul tîmpenie – ticăloșie. La una dintre extreme ești atît de incompetent încît nu îți dai seama cît de incompetent ești, dar conjunctural ai ajuns să poți lua decizii în ce îi privește pe alții, cu consecințe ușor previzibile, iar la cealaltă extremă ești cît se poate de competent, dar, într-o amoralitate totală, duci lucrurile înainte deși știi că vor fi consecințe negative (Nu am făcut nimic ilegal!). Cum se întîmplă aproape mereu în viață, vorbim despre un melanj tîmpenie – ticăloșie care, bănuiesc eu, urmărește o distribuție normală.

Dar ce făcură ăștia de la wework? În jur de 2010, beneficiind de indexul imobiliar scăzut în urma crizei din 2008 – 2009 s-au apucat să închirieze pe termen lung (~15 ani) imobile întregi pe care apoi, după o minimă reamenajare, să le subînchirieze într-o formulă elastică și modernă unor antreprenori mai mari sau mai mici. Lucrurile au mers bine, în sensul că numărul subcontractanților momiți de un marketing inspirat a crescut frumos, au apărut finanțatori dornici să investească (și să cîștige, la un moment dat) sume semnificative (miliarde de dolari), compania s-a dezvoltat global, cu prezență în peste 100 de metropole, culminînd cu pregătirea unui IPO în Septembrie (a doua cea mai mare anunțată în 2019, pornind de la valoarea de piață de 47 miliarde de dolari). Lucrurile au încetat să mai meargă bine prin August, cînd, stîrniți de anunțul IPO, mai mulți analiști au arătat cine este wework: o companie cu pierderi istorice monstruoase (1,6 miliarde dolari), nu atît de inovativă pe cît pretinde (închirierea de birouri vopsită ca business high tech pe seama unui sos secret – un altgoritm sofisticat de alegere a imobilelor / amplasamentelor), cu practici de guvernanță corporativă îndoielnice și cu un model de business tarat de un risc sistemic – discrepanța dintre termenul de închiriere de 15 ani raportat la termenul mediu al unui contract de subînchieire de 15 luni, care, în eventualitatea unei noi crize, ar conduce pe cel mai scurt drum către faliment.

Acuma se pune întrebarea – au încălcat ăștia de la wework legea? Strict din perspectiva datelor de mai sus și a celor mai detaliate din presa de specialitate, nu. Oamenii ăștia au riscat, i-au convins și pe alții să riște și au cam pierdut. Asta-i viața. Merită totuși nota scăzută la purtare pentru ticăloșia de a încerca să-și recupereze pagubele prin diseminarea eșecului lor financiar prin bursă, deși știau foarte bine ce păstoreau, și este meritul presei și al independenților că atrag atenția asupra acestor comportamente.

Dar ce făcu Barna? Înainte să răspundem la această întrebare, să vedem cum sintetizează recent situația un membru marcant USR+. Conform lui Claudiu Năsui, „toate tunurile sînt pe candidatul USR+, Dan Barna” pentru că:

1. președintele Iohanis are interesul să intre în turul doi cu Dăncilă (pentru că o poate întrece ușor etc.);
2. Barna a fost consultant pentru atragerea de fonduri europene („Ce e rău în a atrage fonduri europene?!”), a lucrat în mediul privat – spre deosebire de Iohanis și Dăncilă;
3. Barna a ajutat înființarea de întreprinderi sociale (sîc!) care nu au fost viabile, deși nu doar el se găsește în situația asta, iar ponderea întreprinderilor sustenabile susținute de Barna este mult mai mare decît cea a întreprinderilor neviabile.

Conform Rise Project, lucrurile despre Dan Barna se rezumă astfel:

• Antreprenorul de succes Dan Barna duce în spate o serie lungă de eșecuri care au costat aproape șase milioane de euro;
• Prezidențiabilul vrea să-i întoarcă pe români în țară, dar și-a consolidat cariera pe seama unora nevoiți să plece;
• Opozantul și-a dirijat afacerile în algoritmul de încredere al pesedistului Dragnea: bani publici pentru prietenii de școală;
• Șeful USR, partidul care a inițiat campania #FărăPenali, este supervizorul senin al unor fraude și conflicte de interese cu fonduri UE;
• La bilanț, managementul care l-a consacrat pe Barna îi este profitabil sieși, în timp ce oameni aflați în cumpănă au beneficiat doar pe hârtie.

Și în acest caz se pune întrebarea: a încălcat Dan Barna, consultantul pe atragerea de fonduri europene, legea? Strict din perspectiva datelor de mai sus și a celor disponibile public, nu. Dan Barna a făcut un business concentrat pe parcurgerea pentru clienții săi a etapelor birocratice din proiectele de obținere a unor finanțări europene nerambursabile, în schimbul unui comision reglementat. Probabil că sînt multe afaceri care au beneficiat de serviciile dlui Barna care sînt prospere. Unii dintre clienții ăștia erau considerați a fi persoane vulnerabile, fapt care îi punea într-o situație defavorizantă nu numai să acceseze finanțările europene, ci și capacitatea de derula activitatea economică ulterioară, motiv pentru care au primit în cadrul proiectelor lor stagii de pregătire în domeniu. Alți clienți beneficiari de finanțări nerambursabile nu au avut probleme ca cei dinainte, dar au avut ca scop declarat să dea de muncă unor persoane vulnerabile care altfel erau greu sau deloc angajabile pe piața muncii. Foarte frumos. Și totuși…

Să nu fi intuit dl. Barna că unele dintre proiectele alea nu aveau cum să fie viabile economic încă de la analiza discounted cash flow? Să nu fi observat dl. Barna că unii dintre clienții beneficiari nu aveau capacitatea de a conduce o întreprindere economică, în ciuda tuturor stagiilor de pregătire? Și, în condițiile astea, fiind vorba despre persoane vulnerabile, se poate ascunde consultantul Barna în spatele argumentului „E problema lor de antreprenori dacă afacerea rezistă după încetarea finanțării.”? În 2016, fără nici o legătură cu Dan Barna, dar tot despre POSDRU, scriam așa:

Schema e simplă (e necesară doar o masă critică de politicieni și birocrați, de care avem din plin):

1. Interzici oamenilor fără „calificare” accesul liber pe piața muncii ;
2. Reglementezi „calificarea” astfel încît ea să fie accesibilă doar cu ajutorul unor birocrați și ai prietenilor lor de afaceri, cu control strict al statului (cu parandărătul de rigoare);
3. Țintești țeava de bani publici la care vrei să te cuplezi pe baza unui proiect foarte frumos dar cu aplicabilitate practică care tinde asimptotic către zero;
4. Avînd în vedere corelația dintre mărimea purcoiului de bani care pot fi „accesați” și numărul de participanți, cauți (și găsești) o grămadă de necăjiți pe care îi amăgești că îi poți treinui să devină angajabili pe piața oficială a muncii (le lipsește calificarea…). Oferta de cursuri de „calificare” e așa de bogată, încît firmele care gestionează proiectele oferă bani celor care acceptă să participe. Evident că au apărut și o grămadă de oportuniști: eu îți semnez că mă înscriu la curs, voi îmi dați banii, că oricum cîștigați o grămadă pe seama mea;
5. Începi să strîngi hîrtii (borderouri cu participanți, contracte cu diverși prestatori prin proceduri de OUG 34, facturi și chitanțe cu tot felul de chestii etc. etc.) pe care le trimiți către decontare autorităților naționale/europene care gestionează fondurile;
6. Încep să curgă banii.

Unde se află, deci, dl. Dan Barna pe continuumul tîmpenie – ticăloșie? Eu cred că merită nota scăzută la purtare pentru că se face că nu înțelege:

• efectul nociv al banilor gratis în economie (a se vedea Capitolul XXVI. Imposibilitatea calculului economic în regim socialist);
• efectul nociv al alterării mediului concurențial (de exemplu o întreprindere socială care timp de un an nu își face probleme de cash și rentabilitate poate omorî o afacere similară din vecinătate care nu beneficază de ajutoare);
• că este imoral să oferi speranțe contra cost unor persoane vulnerabile știind aproape sigur că lucrurile nu vor merge, chiar dacă nu e ilegal;
• că este imoral să folosești persoane vulnerabile ca pretext de business, chiar dacă nu e ilegal.

În terminologia de business unicornul este o companie care ajunge în scurt timp de la înființare (startup) la o valoare de piață de peste un miliard de dolari. În politică, aș zice eu, unicornul este formațiunea politică înființată recent care reușește să acumuleze un capital politic semnificativ (~20% din intențiile de vot) în timp foarte scurt, iar USR+ este aici. Sper că unicornul nostru va trece cu bine prin furtunile specifice ascensiunilor fulminante și se va obișnui la timp cu aerul rarefiat al politicii la nivel înalt fără să încerce prea tare să ne ia de proști ca vechii politicieni.

PS: @Claudiu Năsui – stimate domn, un antreprenor privat care are ca obiect principal de activitate facilitarea obținerii de fonduri publice nu este nici pe departe atît de „privat” ca vînzătorul de covrigi de la colțul străzii 😉

Cronica unui jaf* anunțat

Cred că prin 2016 a venit prima dată primarul în pelerinaj la locatarii blocurilor din zona centrală a orașului să le vorbească despre reabilitare termică. Și nu a venit singur, a venit însoțit de o ingineră. Întîlnirile erau anunțate și organizate la fiecare bloc astfel încît să poată participa un număr cît mai mare de proprietari. Discuția a fost cam așa:

– Eu, primar, am făcut demersuri la autoritățile publice centrale, la organismele de alocare de fonduri europene pentru dezvoltare rurală etc. ca să coordonez reabilitarea termică a blocurilor în care locuiți dumneavoastră, pe baza unui proiect.
– Foarte frumos, mulțumim! Cam cît ne costă?
– Facem și terasa și subsolul și în jurul blocului, schimbăm tîmplăria și ferestrele cu totul, nu doar izolarea exterioară a pereților …
– Foarte frumos, dar cît costă?
– Stați, să vedeți, că lucrările sînt acoperite din bani europeni și din bugetul local al primăriei, iar dumneavoastră o să plătiți doar un sfert din costul total al lucrării…
– Tii, ce frumos, totuși cît costă???
– Doamna inginer, cît costă estimativ pentru proprietari lucrările la blocul ăsta?
– În jur de 8000 Lei pe apartament.
– 8000 Lei e valoarea totală pe apartament, la care noi trebuie să achităm un sfert, nu?
– Nu, 8000 Lei reprezintă 25% din valoarea lucrării pe apartament, contribuția pe care dvs. trebuie să o plătiți, restul de 24000 Lei fiind acoperiți din fonduri europene și din bugetul local.
– Păi, dom’ primar, vecinul de la etajul doi și-a făcut anul trecut reabilitare termică în regie proprie, a angajat firmă, proiect, contract, schelă, polistiren alea-alea, și l-a costat cu totul 7000 Lei. Acuma dvs. veniți și ne ziceți că pe fonduri europene aceeași lucrare costă 32000, adică de peste 4 ori mai mult?!
– Dar v-am zis, nu e doar izolarea pereților, e mult mai mult, hidro-termo izolația terasei, subsolul, în jurul blocului…

La momentul ăla, pătruns de bănuiala că sîntem jucați, am săpat puțin și am găsit că există un act normativ care impunea limite maximale pentru lucrări de reabilitare termică finanțate din bani publici. Actul ăla se numește Hotărârea Guvernului numărul 1061 și a fost publicată în monitorul oficial partea I nr. 765 din 14 Noiembrie 2012. Este semnat de Victor Ponta – prim ministru, et al. Conform acestui document, destul de tehnic, după cum se vede mai sus, se puteau calcula tarifele lucrărilor specifice de reabilitare termică (suprafață opacă – zidărie, suprafața vitrată, terasă și subsol) atît în Lei, cît și în Euro, la paritatea de atunci – cca. 4,34 Lei / EUR.

Pentru că aveam un pic de timp liber, pornind de la dimensiunile blocului în care locuiesc, mi-am zis să calculez cam care sînt suprafețele specifice: opacă – zidărie, vitrată, terasa și subsolul (astea sînt cam egale). Mai departe am aplicat tarifele maximale din HG 1061 / 2012 și mi-a ieșit că, dacă se fac toate lucrările (terasă, subsol, zidărie și suprafețe vitrate înlocuite în întregime), valoarea totală (fără TVA) pentru blocul nostru ar fi trebuit să nu fie mai mare de 250.000,00 Lei, respectiv 16.000 Lei pe apartament. Asta ar fi însemnat că cei 25% nu ar fi putut fi mai mult de 4.000,00 Lei fără TVA (a cărei cotă nu știu cît este la lucrările astea), în orice caz foaaaaarte departe de cei 8.000 Lei per apartament vehiculați în discuțiile cu dom’ primar.

În vara lui 2017 dom’ primar a revenit cu tema reabilitării termice pentru o a doua rundă de discuții cu locatarii, doar că de data asta avea și niște poze frumoase. Pe de altă parte, și eu aveam socotelile făcute. Ne-a încîntat cu fotografiile lui cu niște simulări chicioase făcute pe calculator și a pomenit iar de contribuția de cca. 8.000 Lei per apartament reprezentînd 25% din valoarea totală la nivel de bloc. Cînd i-am zis și i-am și arătat – de față cu majoritatea proprietarilor din bloc – calculele mele și am pomenit de HG 1061 / 2012, l-a băgat pe inginerul care îl însoțea la înaintare. Dlui inginer i-am oferit calculele și mi-a zis că mă contactează el, dacă are nelamuriri sau găsește greșeli de calcul (evident că nu m-a contactat niciodată), iar lui dom’ primar i-am promis că îl reclam dacă forțează nota.

Dom’ primar n-a forțat nota, cel puțin nu pînă în Iulie 2019. Cînd ne-am pomenit cu băeții care montau schele de jur împrejurul blocurilor. L-am întrebat pe responsabilul de bloc care-i treaba și mi-a zis că, gata, dom’ primar a rezolvat, iar proprietarii nu o să mai plătească nimic. Cînd l-am întrebat dacă e vreo hîrtie oficială, ceva, mi-a zis că nu, doar cuvîntul lui dom’ primar.

Din nou, avînd foarte multă încredere în administrația publică locală de la noi, m-am dus la primărie să mă interesez. Dialogul din primărie a fost suprarealist.

La biroul de informații:
– Bună ziua! Doresc să aflu dacă proprietarii trebuie să platească pentru lucrările de reabilitare termică a blocurilor din centru.
– Nu se plătește.
– Bine, dar există un document, ceva?
– Întrebați la biroul investiții.
– Mulțumesc.
La biroul investiții.
– Bună ziua! Doresc să aflu dacă proprietarii trebuie să platească pentru lucrările de reabilitare termică a blocurilor din centru.
– Nu se plătește.
– Bine, dar există un document, ceva?
– Păi este hotărîre de consiliou local!
– Aha, perfect, spuneți-mi și mie vă rog numărul și din ce dată, că găsesc singur.
– Stați să întrebăm la secretariat.
La secretariat.
– Bună, Nuți, uite domnul dorește să afle numărul hotărîrii de consiliu local prin care s-a stabilit că proprietarii nu mai plătesc pentru reabilitarea termică a blocurilor.
– Ăăăh, stați puțin, o să dureze cîteva minute.
– Mulțumesc, aștept pe hol.
După cîteva minute și o foială considerabilă printre diversele birouri și „direcții”, Nuți se întîlnește pe hol cu o doamnă pătrunsă de o mare importanță, pe care o întreabă:
– Doamna juristă, nu vă supărați, căutăm hotărîrea consiliului local prin care s-a stabilit că proprietarii nu mai plătesc pentru reabilitarea termică a blocurilor.
– Ce hotărîre?! Nu e nici o hotărîre! Nici nu ar fi legală!
După care au dispărut subit care-ncotro. După alte cîteva minute, revine pe hol tipul de la biroul investiții cu care am vorbit prima dată însoțit de Nuți și cu un clipboard la subțioară:
– Nu vă supărați, cum vă numiți și în ce bloc locuiți, ca să ne dăm seama care este situația dvs. concretă?
– Mă numesc Dumitru Nae și locuiesc în locul ăla.
– Perfect, stați să vedem, așaaaa, blocul acela, da. Să vedeți cum stă treaba. În mod normal ar fi trebuit să plătiți 25% din totalul lucrării aferente proprietății dvs., dar s-a discutat în consiliul local și s-a stabilit că primăria o să acopere contribuția dvs. pînă la 3,5%.
– Deci o să plătim, pînă la urmă…
– Nu, că aranjăm noi să nu îi plătiți nici pe ăia…
– Dar nu este nimic clar, nu? Și, în fond, cît reprezintă ăia 3,5%?
– O secundă. Circa 1.400 Lei.
– Bine, dar asta înseamnă 40.000 Lei per apartament!
– Corect.
– Da, dar știți, există o hotărîre de guvern care stabilește standarde de cost la lucrările de reabilitare termică făcute din fonduri publice, iar valoarea calculată conform acelor prețuri maximale este de 2,5 ori mai mică decît sumele vehiculate de dvs.
– Aaah, nu, că proiectul ăsta e finanțat din bani europeni, prin POR, nu din bani publici! Plus că a fost o licitație publică la care au participat 14 firme!

Copleșit de competența funcționarilor, am fugit din primărie. Licitație publică, care va să zică! Băi nenică, stai așa că e prea mare tupeul, și parcă nu îmi vine a crede că sînt atît de idioți. Ia să mai verific odată.

În cîteva minute am găsit răspunsul – Ordonanța de urgență nr. 85/2018 pentru abrogarea unor dispoziții legale în domeniul investițiilor finanțate din fonduri publice, publicată în monitorul oficial pe 20.09.2018, semnată de Vasilica-Viorica Dăncilă – prim-ministru, et al.

Au urmat la foc automat:

1. ordinul MDRAP 6008 din 24.10.2018 semnat de Paul Stănescu – ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, care spune la articolul 1 că „se va avea în vedere analiza documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor / proiectelor de investiții publice anexate la cererea de finanțare din perspectiva aplicării legislației în vigoare la momentul recepției documentației respective de către investitori”, iar la articolul 2 „Beneficiarii cererilor de finanțare vor înainta documente din care rezultă momentul recepției documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor / proiectelor de investiții publice solicitate în etapele ce urmează a fi demarate după intrarea în vigoare a prezentului ordin.”.
2. Instrucțiunea numărul 98 din 01.11.2018 semnată de Luminița Zezeanu – șeful autorității de management pentru POR, „pentru evitarea riscului de dezangajare la nivelul POR 2014-2020 pentru anul 2018”.

Cu alte cuvinte, pentru că nu mai era loc de pará-ndărăt și nu ar fi putut justifica cu nici un chip creșteri ale tarifelor de 250%, nu s-au mai obosit să actualizeze vechiul standard de cost, cu argumente cum ar fi creșterea cursului Leu / Euro, creșterea costului forței de muncă, creșterea prețului materialelor (sau scăderea?), ci l-au eliminat cu totul. Și ca să pună ceva în loc, au pus chestia asta: „pentru fundamentarea rezonabilității costurile și punctarea corespunzătoare se va avea în vedere celelalte alternative oferite de ghidul specific aplicabil (eg. oferte de preț, analize de piață, justificări de preț, etc.)”. Că persoana care a redactat asta este agramată și pompoasă este una, dar ca să justifici rezonabilitatea costurilor cu prețul ofertantului trebuie să fii foarte departe de logică și bun simț.

Va urma.

–

* În orice caz, combinația asta de mai sus deși miroase de la o poștă a potlogărie, este legală. Cel puțin deocamdată.

Notă: Acesta este un pamflet. Orice asemănare cu realitatea a fost, este și va fi pur întîmplătoare.

Binele cu anasîna și activiștii

La bunică-mea la țară, în perioada colectivizării forțate, activiștii comuniști căutau să confiște și să omoare caii oamenilor din sat. Motivul era că majoritatea țăranilor refuzau serviciile tractoarelor de la CAP (și implicit înscrierea în cooperativa socialistă) și foloseau caii, un mijloc de producție primitiv, dar viabil, pentru conservarea independenței lor economice. Da, activiștii ăștia comuniști, deși erau cele mai odioase bestii, erau adevărați factori ai progresului. Argumentele erau logice – consolidarea parcelelor fragmentate în loturi de dimensiuni mari, prelucrarea mecanizată, planificarea și organizarea industrială erau elemente care aveau să sporească eficiența producției agricole la cote fără precedent. Mulți și-au scăpat dobitoacele de glonț acunzîndu-le în pădurea din apropiere. Dar n-au mai putut să-și folosească caii la munca cîmpului și au sfîrșit înscriindu-se în CAP.

Apoi comuniștii au venit și cu alte măsuri progresiste. Au adus curent electric. Au organizat o rețea de transport în comun pentru cei care voiau să meargă la oraș (caii pentru căruțe deveniseră rari). Au naționalizat comerțul, birturile, fierăriile etc. pe aceeași logică progresistă – planificare și organizare industrială, modernizarea lanțului de aprovizinare – desfacere, folosirea unui sistem modern de previziuni pentru eliminarea penuriilor și a creșterilor fulminante de preț asociate.

Sursa: http://tramclub.org/viewtopic.php?t=1261&sid=a11b1a1cff68f27aa582b7799d47ccdd

Mulți dintre țăranii deposedați de pămînt și de mijloacele de producție, folosindu-se de transportul modern organizat de statul comunist, s-au dus să lucreze la oraș, în general munci necalificate, dar care asigurau un venit stabil. Puținii care au rămas să muncească la CAP -urile proaspăt înființate trăgeau chiulul cum puteau și furau ce apucau (de fapt își luau înapoi în rate bunurile furate de comuniști). Comerțul de stat a devenit o modernă rețea de magazine în care, pe lîngă tot felul de conserve pe care nu le cumpăra nimeni și „creveți” din republica populară Vietnam, nu mai găseai nimic – nici zahăr, nici ulei, nici făină, nici carne, nici săpun, nici hîrtie igienică, nici frigidere, nici televizoare, nici mașini de spălat. Bine, se mai găseau, fie pe sub mînă, la suprapreț, fie cu programare (pentru electrocasnice sau automobile, de exemplu), fie accidental, cînd „se băgau” diverse bunuri de folosință curentă, cu cozi care rămas în memoria colectivă a mai multor generații.

Progresiștii de azi, mînați de intenții nu mai puțin bune decît ale activiștilor comuniști de odinoară, n-au învățat nimic din istoria recentă și continuă să promoveze impunerea unor soluții rigide la problemele cu care se confruntă societatea, uitînd că binele cu anasîna și constrîngerea au condus întotdeauna la dezastru. De exemplu, domnul Andrei Caramitru, într-o postare tipică a sa,  pe tema corupției și a evaziunii fiscale, zice așa:

„Haide sa va dau aici câteva idei simple:

1) camere de filmat 24/7 in instituțiile de stat. La fiecare ghișeu, camere atașate de fiecare polițist (bodycam) și fiecare mașină de la stat. Filmările merg direct in cloud in servere centrale care pot fi accesate inclusiv de public. Cam așa e in toate țările civilizate

2) eliminam cash-ul din economie (eliminam evaziunea fiscală si banii negri care circulă, cuplat cu o reducere de taxe și plafonarea comisioanelor bancare). Toate plățile de salarii, pensii etc. pe card. Toate plățile la magazine, ANAF etc. cu cardul (nici o plata de peste 2000 de lei cash nu este permisă). Depunerea (după o perioada de gratie) si scoaterea de bani cash din cont de peste câteva mii de lei nu mai sunt posibile. Nu e nimic revoluționar – în mai toate țările e așa

3) toate avizele și Autorizațiile date de stat monitorizate digital. Proceduri clare cu pași codați in protocolul de lucru (și perioade maxime de răspuns). Odată ce a intrat in sistem, se poate vedea clar unde sta documentul și de cât timp. Dacă funcționarul nu livrează in perioada maximă este sancționat automat. Exista soluții tehnologice simple care sunt aplicate peste tot in mediul privat. Nimic prea complex.

Lucrurile astea se pot face rapid de tot. 1-2 ani probabil. Tehnologia exista și e ieftină. Trebuie doar voință politică.”

Pe lîngă imaturitate, dl. Adrei Caramitru frapează prin graba și determinarea cu care ar interzice chestii prin puterea legii (dacă ar fi după mintea lui) sau cu care ar complica inutil o birocrație inutilă și ineficientă (prin digitalizare) în loc să o elimine pur și simplu.

Și ca să arate că nu a înțeles unde a greșit, ieri mai toarnă niște gaz peste foc:

„Înțeleg ca nu e voie să propunem o rețea de ATM-uri și carduri în sate. OK, clar.

Dar avem voie să propunem rețele de apă potabilă si electricitate? O rețea de drumuri avem voie? O rețea de autobuze avem voie? O rețea de irigații avem voie?

Sau sunt prea moderne și cei din sate nu o să știe cum să le folosească?”

Nu, propunerile dlui Caramitru jr. nu sînt orice fel de propuneri, cum ar fi oferirea unei opțiuni noi, accesibilă prin liber consimțămînt. „Propunerile” dlui Caramitru implică legea și puterea statului, cu ajutorul cărora să elimine vechile opțiuni și să limiteze liberul consimțămînt, încearcînd să ne amăgească, în cel mai josnic stil politicianist posibil.

Domnule Caramitru, să știți că și comuniștii au băgat rețele de apă, canalizare, electricitate, au făcut locuințe moderne, încălzire centralizată, irigații, alimentație științifică etc. dar nu i-a iubit prea multă lume, deși pe mulți au prostit la început. Și tot la dezastru ne-au condus. Dumneavoastră încotro?

Legea și miliția română

Nu e deloc întîmplător că milițienii noștri din toate structurile se mobilizează după dezastrul de imagine din ultimele săptămîni. Și, după mințile și posibilitățile lor, au luat inițiativa. Inițiativa legislativă, bineînțeles, că la astea sînt foarte buni, chiar dacă frizează absurdul, sau, cine știe, tocmai de aia.

Așa că milițienii au făcut ei un proiect de ordonanță, care ar fi trebuit să intre în sedința de guvern din 12 August 2019. Și ce vedem noi că scrie acolo? La Articolul 1, aliniatul 1, scrie așa:

„Alineatul (3) al articolului 36 [din OG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, n.m.] se modifică și va avea următorul cuprins:

În timpul conducerii pe drumurile publice a unui vehicul aflat în mișcare, conducătorului acestuia îi este interzisă ținerea în mână sau folosirea cu mâinile în orice mod a telefonului mobil
sau a oricărui dispozitiv mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video.”

Lăsînd la o parte definiția precară a conceptului „dispozitiv mobil” (oare sistemul multimedia al mașinii este mobil?), e clar că băeții vor să-și amelioreze imaginea grav avariată, o acțiune de PR pe cît de cinică, pe atît de cretină. De ce e clar? Păi, din următoarele cîteva motive:

1. faptul de a-ți concentra atenția cîteva secunde asupra sistemului multimedia al mașinii (care nu este amovibil, deci, teoretic nu e mobil – deși, cine știe?) pentru identificarea unei rute alternative pe hartă, pentru căutarea unei melodii, pentru inițierea unui apel fără să se folosească comenzi vocale etc. este la fel de nociv cu folosirea telefonului mobil pentru un sms, dar nu este interzis de lege – nici n-ar avea cum;
2. „folosirea cu mîinile” a unui telefon mobil aflat într-un suport special din mașină poate însemna și preluarea unui apel cu o singură atingere, ulterior convorbirea desfășurîndu-se prin sistemul hands free al telefonului sau al mașinii, fapt care nu are (aproape) nici o implicație din punctul de vedere al atenției la trafic, dar este o faptă condamnată în actualul proiect. Oricum același gest ar fi făcut și pentru preluarea unui apel telefonic prin sistemul multimedia al mașinii, care nu este mobil;
3. există obiceiuri mult mai nocive în timpul condusului decît „folosirea cu mîinile a unui dispozitiv mobil”, cum ar fi mîncatul, băutul (apă sau orice băuturi neinterzise), fumatul (unde oi fi pus bricheta aia?), dat jos o bluză (s-a făcut cald), machiajul în oglinda retrovizoare, discuțiile în contradictoriu cu nevasta sau, dimpotrivă, gesturi de o tandrețe ieșită din comun, uneori întinse pe mai multe minute etc., care nu sînt (încă) interzise în mod explicit.
4. Orice inițiativă legislativă care este fătată într-un moment delicat, cu justificarea lipsită de imaginație siguranța participanților la trafic, greu spre imposibil de implementat, în condițiile în care și copiii din România știu că legea e pentru fraieri, miroase de la distanță a PR.

Asta ca să ne limităm doar la cuvintele ineptei ordonanțe. Dacă lărgim aria de cercetare, vom observa că principala cauză de accidente nu este nici pe departe „telefonul sau dispozitivul mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video”, ci practica milițienilor de a elibera permise de conducere unor analfabeți sau unor persoane cu deviații grave de comportament (deși nu vor menționa niciodată asta în rapoartele lor), starea precară a drumurilor publice, starea precară a lucrărilor și a semnalizărilor, neaplicarea legii și a bunului simț elementar acolo unde le-ar crea lor disconfort și, nu în ultimul rînd, obiceiul milițienilor de a folosi legea împotriva cetățeanului, nu în favoarea acestuia. Pentru că miliția nu se află niciodată acolo unde este mai mare nevoie de ea – aglomerații, zone cunoscute pentru încălcări flagrante ale legii etc., ci acolo unde poate da amenzi în mod facil – ai depășit viteza cu 5 km /h, ai trecut de trecerea de pietoni deși pietonul nu ajunsese în siguranță pe celălalt trotuar, ai trecut pe culoarea galbenă a semaforului, chestii din astea. Uitați-vă, de exemplu în București, cîte străzi întregi sînt semnalizate cu indicatorul „Oprirea interzisă”, dar de ani de zile riveranii își parchează mașinile fără probleme. Lege doar cu numele. Sau la bunul plac al sectoristului, care, evident, te poate amenda că ai oprit în zona interzisă, dacă nu-i dai și lui de un suc, că e căldură mare!

Fenomene precum Marian Godină sau Traian Berbeceanu (și alții, puțini, dar cu atît mai mult de apreciat) nu fac decît să întărească această imagine deplorabilă.

Cum s-a ajuns aici? Zeci de ani de promovare intenționată a incompetenței, a persoanelor obediente, a persoanelor șantajabile, de cultivare a imposturii, de tolerare a șpăgii în toate formele și la toate nivelele, de penalizare a integrității (poveștile celor doi pomeniți anterior nu sînt doar povești). Că doar nu era ca politicienii și capii mafiei autohtone să promoveze oameni hotărîți să prindă hoți! Așa s-a ajuns la situația hilară în care capii acestei structuri care are monopolul aplicării forței să creadă în propriile miciuni, și-au făcut academie, școală doctorală, și și-au dat între ei titluri academice de doctori, plagiind cu nerușinare. Puși în fața dovezilor evidente, au ieșit să spună că plagiatul nu e furt, că dacă teza e copiată mai puțin de 30% fără indicarea surselor nu e plagiat. Mai mult, au încercat să blocheze accesul la lucrările bravilor milițieni și au organizat amenințări cu moartea jurnalistei care le-a dezvăluit impostura.

Dar milițienilor șefi puțin le pasă, cîinii latră, caravana trece, organizează acțiuni de public relations pe cît de inepte, pe atît de ineficiente, pentru că toată lumea știe că, de fapt, treaba merge mai departe și, dacă ești cuminte și nu deranjezi pe cine nu trebuie, ieși la pensie la 45 de ani cu mii de euro pe lună.

 

Alegeri, între deratizare și condescendență

sursa https://www.facebook.com/UtopiaGrup/posts/2168086859935645

Culmea e că exact argumentul ăsta îl auzeam de la un bun prieten ieri. Și nu glumea. Are ușoare circumstanțe atenuante că e plecat de mult timp din țară și e destul de departe. Și totuși.

Logica e cam așa – cel mai nociv politician din ultimii ani din România trebuia lăsat în continuare în libertate să fure, să corupă, să ne vîndă pe semințe rușilor, chinezilor și altor prieteni de conjunctură ai săi, să ne îndatoreze la un nivel nemaintîlnit doar ca să își mituiască electoratul fidel cu pensii și salarii nesimțite, să ne facă de rîsul lumii cu oamenii de paie (bieți idioți utili și ariviști ordinari) pe care și i-a pus în cele mai reprezentative funcții ale statului, să submineze economia cu bugete fantasmagorice și legi care blochează economia, să fure banii din pensiile private ale românilor, să prăpădească tezaurul României, să ne distrugă de-a dreptul nu numai azi, nu numai anul ăsta, ci pentru zeci de ani de-acum încolo, pînă cînd ar fi fost prins cu ceva „serios”.

Ca și cum, cînd vezi un șobolan, nu îl strivești direct cu lopata, ci te apuci de determinări de laborator să vezi dacă ăsta e într-adevăr șobolanul care ți-a mîncat ție porumbul din hambar, că poate fi nevinovat – o fi mîncat doar de la vecini.

Nu, nu e isterie. Este sentimentul plăcut al lucrului bine făcut, chiar dacă știi că mai sînt o grămadă de șobolani care trebuie stîrpiți. Iar vestea bună este că oamenii încep să se organizeze, să coopereze în sensul ăsta, trecînd peste divergențe de opinie pînă cînd igienizarea în profunzime e isprăvită.

Sigur, așa cum s-a întîmplat în istoria omenirii, epidemiile nu au fost complet eradicate niciodată, existînd din timp în timp resurgențe, dar din ce în ce mai slabe, pentru că oamenii au învățat să combată cauzele și a apărut imunitatea naturală. Azi epidemia este populismul.

Evident că influencer -ii condescendenți care s-au ferit mereu să supere pe cei de la putere că de acolo le vin mare parte din venituri, comentează ironic de pe margine „E, si acum înapoi la Puie Monta :)”. Sînt aceiași care i-au ironizat pe cei din mișcarea #rezist, pe cei care s-au opus contractului Roșia Montană – Gold Corporation, iar îndemnul lor parșiv la demobilizare este cam același:

„Ce naivi sînteți! A mai fost filmul ăsta, a existat înainte CDR, Băsescu, Kovesi și ce au făcut? Toți sînt la fel! Sînt parte din același sistem. De ce vă mai agitați?”

Sînt sigur că așa au fost cîțiva și în Europa medievală cînd s-a descoperit că șobolanii sînt principala cale de propagare a ciumei.

Șmecherie, găunoșenie și misecuvinism

Pentru a înțelege piața muncii de la noi trebuie să citești în paralel două genuri de articole care, în mod normal, nu prea au cum să îți apară în același flux de știri.

Pe de-o parte trebuie să citim articole motivaționale, eseuri despre liderșip și opinii ale unor „experți” în resurse umane, în care poți să afli o mulțime de lucruri utile, cum ar fi din articolul ăsta din Republica, care zice că

„S-au dus vremurile când angajaților li se comanda ce să facă. Trăim vremuri în care angajații sunt implicați în procesul decizional, vor să-și câștige locul la masa deciziilor și au dreptul să-și expună punctul de vedere fără a fi blamați, judecați, împiedicați sau mai rău, concediați dacă o fac.”

sau de pe blogul domnului George Butunoiu, care ne explică riscurile enorme prezentate de candidații care au ajuns în etapa finală a procedurii de recrutare purtînd ciorapi albi flaușați

„Si tin bine minte si cum mi-au explicat ca forma picioarelor, grosimea sau subtirimea lor, marimea fundului, frumusetea sau uratenia lor nu conteaza defel, insa cum si cu ce sunt acoperite conteaza mult. Asa si cu candidata mea. Crezuse ca ma uitam atent la picioarele si la fundul ei…”

Și bănuiesc că holbatul ăla nedisimulat la curul candidaților este justificat exclusiv profesional, iar nu un paravan străveziu pentru un anumit gen de mici bucurii pe care le au oamenii, mai ales după o anumită vîrstă…

Pe de altă parte, trebuie să sondăm lejer prin banalitatea faptului divers cotidian, de unde putem afla, de exemplu, cum o fabrică închisă din cauză că niște angajați au furat piese esențiale ca să le vîndă la fier vechi este dată în judecată că nu a plătit suficiente compensații angajaților disponibilizați.

„Una dintre principalele cauze ale cresterii costurilor societatii si ale punerii societatii in imposibilitatea de a-si onora comenzile primite (la termen si la standardele calitative cerute pe piata auto de elita) a fost faptul ca mai multe matrite proprietate a Automobili Lamborghini au fost furate de catre angajati si vandute la fier vechi, fapta care a adus un prejudiciu imens societatii (de peste 200.000 euro), la tensiuni intre angajatii cu competente de control si personalul productiv, dar, mai ales, a condus la reincredintarea comenzilor de catre Grupul Volkswagen unei alte societati.”

Sau mai putem afla despre sindicaliștii Samus Electrolux care, supărați pe șefii lor, au perturbat serios activitatea unor magazine Altex și Flanco, a căror vină era că, printre altele, comercializează și electrocasnice fabricate la Satu Mare.

Sursa: Adrian Dohotaru (pagina de Facebook) https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2281241042117561&set=a.1376797089228632&type=3&theater

Evident că cei mai oportuniști dintre politicieni – socialiștii – nu puteau rata așa o pleașcă, drept care au ridicat miza misecuvinismului mioritic.

„La sediul Ambasadei Suediei sunt jurnaliști, sindicaliști, câțiva membri ai partidului DEMOS, care s-au alăturat cu o pânză pe care scrie „Solidaritate”, și deputatul neafiliat Adrian Dohotaru, care a vorbit despre grevă în Parlament.”

Ați putea spune că între cele de mai sus nu este nici o legătură, dar asta este doar pentru cine nu ia seama la bîrfele din organizații sau pentru cine nu citește atent comentariile frustraților (care sînt predominante) la articolele pomenite. Interesant este că, frustrații ăștia – pentru care etica muncii este un fel de chewing gum și cărora pilda lucrătorilor tocmiți la vie nu le spune probabil nimic, cînd interacționează cu alți oameni sînt cei mai aroganți, suspicioși și răi.

Da, există șefi abuzivi, la fel cum există și salariați leneși, hoți, proști și răi. Da, multe dintre conflictele îngrozitoare din organizații au loc din cauza găunoșeniei arogante a head hunter -ilor preocupați de culoarea șosetelor, dar și din cauza departamentelor de resurse umane – aceste secte care au pierdut din vedere misiunea lor de sprijin pentru organizație și care au devenit scop în sine. Dar nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că dacă șefii sînt proști și ticăloși asta nu justifică hoția, lenea și nesimțirea noastră. Iar faptul că viața e grea nu justifică abdicarea întru misecuvinism, cu care socialiștii și populiștii ne otrăvesc mințile.

Altfel, vorba lui Micutzu, să sperăm ca au pază bună la Măgurele.

 

UBERizarea. Un remediu pentru tembelizare.

În care este vorba despre un articol din revista Sinteza – „UBERizarea.O luptă pentru putere și control în paradisul neoliberal” publicat pe 27 Aprilie 2019.

Avem în față o mostră de propagandă socialistă, în care sînt amestecate aproape dibaci fapte reale, clișee, manipulări grosolane și concluzii superflue, semnată convenabil „Redacția”, deși se simte de la o poștă izul pesedist specific domnului profesor Vasile Dîncu. Dar să o luăm pe rînd.

Fapte reale. Da, expansiunea economiei colaborative este colosală și este favorizată de accesul aproape universal la internet. Da, accesul generalizat la internet și rețele de socializare este pe cale să dărîme și să înlocuiască vechile modele de agregare politică, nu numai vechile modele economice. Deși, da, există și neajunsuri, cum ar fi ușurința cu care se propagă știrile false fabricate în laboratoare obscure și distribuite țintit către cele mai vulnerabile victime cu ajutorul tehnologiei. Da, este adevărat că proprietarii rețelelor de socializare pe care se sprijină revoluția digitală (sîc!) lucrează pentru maximizarea profitului, nu sînt sub controlul statului și au uneori comportamente abuzive (cenzură).

Clișee. Încă din titlu, sîntem loviți de clișeul „neoliberal” – un termen peiorativ inventat în mediul academic occidental, secția social sciences, respectiv în aceleași ateliere de creație unde se forjează political correctness -ul și alte aberații cum ar fi argumente (!) pentru restrîngerea violentă a dreptului de exprimare liberă. Mai avem „uberizare”, „tsunami digital”, „revoluție digitală”, „corpus social”, „internetul ca valoare progresistă”, „echitate”, „partidul-twitter”, „management societal” etc.

Manipulări grosolane. Autorii pun alături în aceeași frază USR și „lipsa de respect pentru regulile și cutumele parlamentare sau chiar violenţa de limbaj”, fără să îi acuze direct de asta. Dincolo de realitatea hoțului care strigă „HOȚUL!”, regulile, dar mai ales cutumele parlamentului nostru merită același respect ca și politicienii cu probleme penale care îl populează. Mai încolo afirmă despre campania Fără penali în funcții publice că ar avea un puternic caracter anticonstituțional, pentru că este încălcat dreptul la „prezumpţia de nevinovăţie” – ca și cum un individ condamnat penal de o instanță, chiar dacă nu a ajuns la instanța supremă, ar fi altceva decat un infractor condamnat. Apoi, autorii, făcînd vorbire despre „o tânără de la USR [care] a vorbit despre nevoia de comuniune, de viaţă în comun, după modelul unei trib postmodern care trăiește paradisiac o emoţie a solidarităţii” și ratînd (intenționat?) faptul că madam Bogdan era de la Plus, nu de la USR, vîntură chestia asta ca pe o sperietoare aidoma celor folosite la referendumul Cpf. Cică „mulţi au râs sau au strâmbat din nas, dar nu au înţeles că aceasta este una dintre imaginile posibile ale viitorului politicii.”… Și ca să întărească pericolul reprezentat de uberizare, autorii se întrebă retoric dacă nu cumva „O societate a participării și a consensului ar putea oare inhiba competiţia și ar ucide participarea politică, reprezentarea minorităţilor și nașterea unor noi tendinţe? Nu cumva imaginea idilică a participării ar crea majorităţi fără opozanţi?”, ca să nu bată la ochi afirmînd direct chestia asta, făcîndu-se că nu văd că modelul colaborativ al rețelelor de socializare favorizează dezbaterea și o atomizare a polilor de influență – exact invers decît se sugerează, dar și că uriașul consens la care s-a ajuns în societatea românească este împotriva găștii de politicieni toxici, impostori și cu probleme penale care ne guvernează.

Dacă ne oprim să ne facem că nu vedem elefantul din cameră și acceptăm că deprecierea morală și intelectuală a individului mediu din țara asta ne îndepărtează de orice deziderat de normalitate, o să constatăm că nu uberizarea este problema noastră cea mai mare, ci tembelizarea. Da, pentru că tembelizarea asta nu a fost absolut deloc întîmplătoare, ci a fost cultivată științific de comuniști (lupta de clasă) și continuată după 1990 cu succes de FSN-PDSR-PSD – partidul domnului profesor Dîncu, timp de peste 20 de ani cît a fost la putere. Tembelizarea asta a fost organizată pe mai multe paliere – eliminarea elitelor din toate domeniile (fie prin suprimare în lagăre de exterminare, fie prin gonirea din țară), instituirea unei stări permanente de frică dezumanizantă, desființarea suveranității individuale în favoarea unui colectivism forțat, interzicerea independenței economice individuale în favoarea dependenței economice necondiționate față de partid și de stat, distrugerea profundă a sistemului de învățămînt și, peste toate, corupție generalizată. Tembelizarea asta a fost un pas necesar comuniștilor și continuatorilor lor din FSN-PDSR-PSD, pentru a putea face ce-și doresc pentru binele lor personal fără să-i poată contrazice nimeni sau să le ceară socoteală.

Acuma, uberizarea asta, așa, cu neajunsurile ei, este pe cale să întoarcă implacabil procesul de tembelizare din ultimii 70 de ani, iar socialiștii pe caviar, din tagma cărora face cu modestie parte și domnul Dîncu, simt cum le fuge pămîntul de sub picioare. Ghinion!

Național, natural.

Am văzut zilele trecute o știre pe portalul RFI în limba română care mi s-a părut atît de importantă încît mi-am zis că musai trebuie să scriu și eu despre chestia asta. Cică „Mâncăm iaurt natural doar cu numele. Studiu APC: 9 iaurturi din 10, fabricate din lapte procesat”. Alarmant!

“Concluziile sunt îngrijorătoare atât pentru noi, dar în special pentru consumatori. Pentru a nu cădea în capcana unor procesatori din industria laptelui, consumatorii ar trebuie să cunoască modul în care se obține iaurtul tradițional. Iaurtul tradițional este produsul lactat obținut prin  fermentarea naturală a laptelui nestandardizat, așa cum îl dă vaca, de către bacteriile de fermentație. Din păcate, 9 din 10 iaurturi sunt fabricate din lapte standardizat, respectiv lapte care este supus unor procese agresive, cum ar fi: spargerea particulelor de grăsime, pasteurizare la temperatură înaltă, adăugarea unor concentrate proteice de origine lactată, adăgarea de lapte praf degresat, de culturi lactice. Toate acestea nu fac altceva decât să ducă la obținerea unor produse care nu sunt sănătoase pentru organism”, explică la RFI, conf.univ.dr. Costel Stanciu, președintele Asociației Pro Consumatori.

Care va să zică produse care nu sînt sănătoase. Și nu oricum, ci pentru organism! Dar hai să vedem ce este cu studiul celor de la Asociația Pro Consumatori (APC România), că jurnalista Mirela Dădăcuș de la RFI nu se obosește să insereze un link.

Bun, am citit. „Studiul” începe cu afirmația că iaurtul de capră este singurul care nu produce balonare, nu menționează nici un fel de cercetări (arie de cercetare, ipoteze, metodologie, rezultate, bibliografie), apoi înșiră opiniile unor „experți”, dintre care cea mai pertinentă este înșiruirea de truisme a dlui profesor Ion Schileru. Domnul Dumitru Bălan (tehnician nutriționist !!!) ne informează despre opiniile personale și deciziile pe care le-a luat în viața sa legat de consumul de lactate, iar domnul președinte Costel Stanciu ne recomandă doar acele produse pe eticheta cărora scrie „Produs românesc”, atrăgîndu-ne în același timp atenția să nu cădem în capcana confuziei cu „Produs în România”, că acel iaurt poate conține lapte amestecat – din afara țării și românesc, Doamne ferește!

Am fost atît de șocat de calitatea științifică a acestui studiu, încît nu m-am putut abține să nu cercetez mai departe pe site -ul APC România. Și am găsit, de exemplu, că acestă „Organizație de utilitate publică din 2005, apolitică, non-profit” are și o publicație, Vocea consumatorilor. Bine, ultimul număr (4) a fost publicat cu 2 ani în urmă, dar chiar și așa, găsim acolo studii foarte interesante, cum ar fi ăsta despre bulion și pasta de tomate:

sursa: Scribd

Ce mi s-a părut cu adevărat interesant la articolul ăsta, scuze, studiu, este că publică și niște topuri, pe „următoarele criterii: produsele să fie realizate numai din tomate, să nu conţină acid citric şi sare iodată.”, fără să detalieze însă mecanismele prin care punctează cu criteriile menționate, ceea ce ne poate duce cu gîndul la adăugarea aditivilor interziși (sîc!) subiectivism netransparent sau chiar reclamă mascată.

sursa: captură de ecran

Eu dacă aș fi producător de pastă de tomate și produse derivate mi-aș consulta puțin avocații cu privire publicarea topurilor astea. Dar nu sînt.

Eu sînt doar un consumator, pînă mai ieri buimac, dar de azi, după lecturarea (sîc!) studiilor APC România, un consumator informat. Informat în legătură cu modul în care se propagă nonștiința, impostura, naționalismul găunos, mascate sub grija nemărginită față de consumator și popor în general.

Din păcate n-am înțeles dacă iaurtul „Produs românesc” este din lapte neprocesat sau standardizat, din ăla nesănătos. Pentru organism. Dar cred că nu are așa mare importanță, că e național.

 

Povestea noastră de dragoste cu lidărșipul

„When we are debating an issue, loyalty means giving me your honest opinion, whether you think I’ll like it or not. Disagreement, at this state, stimulates me. But once a decision is made, the debate ends. From that point on, loyalty means executing the decision as if it were your own.” Colin Powell

Văd tot mai des articole pe tema resurselor umane în care fel de fel de vraci ne vînd tincturile lor minune din ulei de șarpe, care promit să trateze comportamentul abuziv al șefilor cu subalternii din organizații. Calul de bătaie este lidărșipul (leadership), care ar trebui să-i transforme pe șefi din balauri în mama răniților, zîna cea bună și Maica Tereza. Dar ăsta e oare rolul șefilor? Și ce facem cu angajații, oare ei nu sînt parte a problemei? Și, mai ales, asta înseamnă leadership?

Nu, rolul șefilor este să ducă la îndeplinire obiectivele alocate. Sigur, șeful nu poate face asta singur, și nici nu se poate bizui exclusiv pe forță în raport cu subalternii, pentru că rezultatele ar fi foarte slabe, dar poartă întreaga răspundere. Și atunci își folosește carisma, oferă încredere, se implică direct și dă exemplu, ajută, ascultă, zîmbește, oferă feedback și stimulente etc. Cînd lucrurile nu merg cum trebuie, de obicei din cauza calității umane îndoielnice (vanități provinciale, bîrfe toxice, corupție, ticăloșie banală, incompetență, alienare mintală etc.), se recurge și la forță.

În organizațiile normale promovarea șefilor se face prin filtre mai numeroase și mai riguroase decît în cazul angajaților și, din cauza asta, se poate afirma că, în general, calitatea umană este superioară în rîndul șefilor. Desigur că există excepții, acolo unde șefii sînt promovați în special pe baza rezultatelor ca angajați (a fost campion la vîndut chiftele în ultimul an) și mai puțin pe baza calităților personale (integritate, loialitate, spirit de sacrificiu, abilități de comunicare etc.) sau a competențelor, pierzîndu-se din vedere ca cerințele pentru postul de șef sînt considerabil diferite față de cele pentru campion de vîndut chiftele. Nu mai puțin adevărat este că puterea corupe, iar unii dintre șefi cad în păcatul ăsta fără o simptomatologie prealabilă, însă, fiind o boală cunoscută, poate fi depistată și tratată în stadiile incipiente.

Ce se pierde adesea din vedere este că și ultimul angajat este un șef și trebuie să se comporte ca atare. Orice angajat este propriul său șef. Din păcate însă, mulți consideră că, dacă nu poți să delegi și să împarți sarcini de lucru, nu ești cu adevărat șef, iar asta justifică atitudinea „nu e treaba mea!”. „Nu e treaba mea” să fiu carismatic, să ofer încredere, să mă implic – chiar și acolo unde nu se așteaptă asta direct de la mine, să dau exemplu, să ajut, să ascult, să zîmbesc, să învăț și să mă perfecționez etc. – aia e treabă de șef, nu a mea! Dar am pretenții ca șeful să facă parenting cu mine. Serios? Și uite așa, tribulațiile unor părerologi de internet (din categoria largă a cărora fac și eu, cu modestie, parte) ajung printr-un mecanism de validare subiectivă să exacerbeze cultura de tip snowflake, tot mai prezentă în mediul corporatist de la noi.

O categorie aparte este cea a organizațiilor anormale, cele în care aprecierea performanței nu se face obiectiv, unde angajarea și promovarea se fac prin corupție și favoritism. Ceea ce mă duce la aspectul compromisului. Da, pentru că în organizațiile astea anormale există și oameni cu un fond bun, dar care din motive diverse (economice, sociale etc.) preferă să tacă, să îndure mizerii, să își distrugă sinele pînă la alienare mintală, pentru ca în cele din urmă să ajungă să stea de vorbă cu vracii de care pomeneam la început și să le zică ce răi sînt șefii, vai, vai! Care vraci, în loc să îi aducă cu picioarele pe pămînt pe bieții oameni – să le spună că adesea prețul compromisului e ascuns, mare și că s-ar putea să nu merite, respectiv că amăgirea de sine este drumul expres către autodistrugere – le validează și alimentează acel cognitive bias, pentru ca mai apoi să scrie la gazetă concluziile „studiilor” lor.

Populism și responsabilitate individuală

Am văzut postarea dnei Andreea Maria Paul (Vass) de pe facebook, de alaltăieri, în care își exprimă opinia favorabilă despre introducerea votului obligatoriu prin lege https://www.facebook.com/andreea.maria.paul/posts/2057295661015634

Au apărut imediat voci indignate care au zis „Aha, uite că, de fapt, dna Paul nu doar că nu este liberală (cum se declară), dar este socialistă cu acte în regulă!”. E greșită și afirmația, și atitudinea.

Doamna Paul este un cadru universitar suficient de serios încît să nu o putem bănui că s-ar încurca în derapajele logice specifice socialismului. Însă tocmai pentru același motiv o suspectez de populism. O mostră luată la întîmplare ar arăta așa:

„Introduc nu numai forţa numerică a subreprezentării grave a femeilor din politica românească, ci şi un model integrat de reprezentare a femeilor în politica românească. Nu este suficient să ai o cotă minimală distributivă de gen, pe care o susţin puternic. Dacă reprezentarea numerică este o reprezentare formală, fie prin cote voluntare minimale de gen, fie prin cote legiferate, spun foarte clar că simpla prezenţă a femeilor în poziţii decizionale nu implică automat şi puterea politică”, pentru ca mai apoi, cîteva rînduri mai jos, să fie citată zicînd că „ea a mai spus că există femei competente, care vor să facă politică, dar că nu pot, deoarece criteriile de selectare şi promovare în interiorul partidelor nu se bazează exclusiv pe criterii de competenţă.” Sursa https://www.gandul.info/politica/vass-femeile-sunt-involuntar-marginalizate-in-politica-8070886

Cu alte cuvinte, doamna Paul susține (puternic) criterii artificiale de promovare în politică (criteriul de gen, fără nici o legătură cu ce ai nevoie să fii echipat să duci o treabă la bun sfîrșit), pentru ca imediat mai apoi să se plîngă că nu contează doar competența. Ceea ce elimină ipoteza autoamăgirii și deschide ușa oportunismului și meschinăriei.

Cum am ajuns aici?

Populismul nu are aderență decît acolo unde un număr semnificativ de oameni își imaginează că poate să le fie mai bine pe seama altora, de regulă a celor care muncesc corect și prosperă prin forțe proprii, fără consecințe. Vorba lui Ilie Moromete:

– Băi, ce vrea ăștia nu se poate! Sau se poate, da’ iese rău.

Și cred că se pierde destul de ușor din vedere că populiștii pot fi de stînga sau pot fi de dreapta. Și dă-i și luptă!

Populiștii de toate culorile segmentează (sîc!) electoratul pe categorii de vîrstă, de venit, în funcție de nivelul de instruire formală etc., identifică principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.), promit rezolvarea acestora (avînd grijă să evite investigarea cauzelor reale), mimează reforma – dau legi peste legi (întotdeauna multe legi, care adesea se bat cap în cap!), îi defăimează pe competitori, elimină contestatarii și dizidența, pentru ca, în cele din urmă, să sfîrșească prin a fi dictatori.

Într-o societate liberală este normal să existe și populiști (demagogi etc.) – mereu au exitat, dar marginal. Trebuie să fim toleranți cu aceștia, însă fără a-i lua în serios, pentru că menirea lor este să ne țină spiritul treaz, aidoma unor insecte care fac parte din lanțul trofic.

Și totuși, cum se face că, după atîtea eșecuri – adevărate catastrofe umanitare la scară istorică (nazismul, comunismul), populismul este încă ademenitor pentru largi categorii de oameni?

Teoria mea este că există un sentiment de culpabilitate individual derivat din experiența imperfectă de viață pe care o are fiecare dintre noi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care dăm bani cerșetorilor, deși știm că nu este bine. Dar, din comoditate, nu acționăm în direcția corectă – de exemplu organizînd, participînd și susținînd direct organizații umanitare. Odată cu condamnarea morală a individualismului, populistul, fie el de dreapta sau de stînga, ne izbăvește de responsabilitatea personală prin colectivism (personificat de stat) – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de sentimentul de culpabilitate individual de care pomeneam. Statul va face, statul va drege, statul o să dea legi, statul o să aibă grijă. Evident că este o himeră, care nu face decît să îl adîncească pe individ și mai mult în nefericire, disperare și boală. Jordan B. Peterson descrie foarte bine mecanismul*.

Și mă întorc la Ilie Moromete – care, fără școală multă, știa prea bine că întotdeauna există consecințe și responsabilitate individuală:

– Asta să vă învățați minte să vă mai încredeți în stat!

–

* Jordan B. Peterson – 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru. Editura Trei. București, 2018.