Povestea noastră de dragoste cu lidărșipul

When we are debating an issue, loyalty means giving me your honest opinion, whether you think I’ll like it or not. Disagreement, at this state, stimulates me. But once a decision is made, the debate ends. From that point on, loyalty means executing the decision as if it were your own.” Colin Powell

Văd tot mai des articole pe tema resurselor umane în care fel de fel de vraci ne vînd tincturile lor minune din ulei de șarpe, care promit să trateze comportamentul abuziv al șefilor cu subalternii din organizații. Calul de bătaie este lidărșipul (leadership), care ar trebui să-i transforme pe șefi din balauri în mama răniților, zîna cea bună și Maica Tereza. Dar ăsta e oare rolul șefilor? Și ce facem cu angajații, oare ei nu sînt parte a problemei? Și, mai ales, asta înseamnă leadership?

Nu, rolul șefilor este să ducă la îndeplinire obiectivele alocate. Sigur, șeful nu poate face asta singur, și nici nu se poate bizui exclusiv pe forță în raport cu subalternii, pentru că rezultatele ar fi foarte slabe, dar poartă întreaga răspundere. Și atunci își folosește carisma, oferă încredere, se implică direct și dă exemplu, ajută, ascultă, zîmbește, oferă feedback și stimulente etc. Cînd lucrurile nu merg cum trebuie, de obicei din cauza calității umane îndoielnice (vanități provinciale, bîrfe toxice, corupție, ticăloșie banală, incompetență, alienare mintală etc.), se recurge și la forță.

În organizațiile normale promovarea șefilor se face prin filtre mai numeroase și mai riguroase decît în cazul angajaților și, din cauza asta, se poate afirma că, în general, calitatea umană este superioară în rîndul șefilor. Desigur că există excepții, acolo unde șefii sînt promovați în special pe baza rezultatelor ca angajați (a fost campion la vîndut chiftele în ultimul an) și mai puțin pe baza calităților personale (integritate, loialitate, spirit de sacrificiu, abilități de comunicare etc.) sau a competențelor, pierzîndu-se din vedere ca cerințele pentru postul de șef sînt considerabil diferite față de cele pentru campion de vîndut chiftele. Nu mai puțin adevărat este că puterea corupe, iar unii dintre șefi cad în păcatul ăsta fără o simptomatologie prealabilă, însă, fiind o boală cunoscută, poate fi depistată și tratată în stadiile incipiente.

Ce se pierde adesea din vedere este că și ultimul angajat este un șef și trebuie să se comporte ca atare. Orice angajat este propriul său șef. Din păcate însă, mulți consideră că, dacă nu poți să delegi și să împarți sarcini de lucru, nu ești cu adevărat șef, iar asta justifică atitudinea „nu e treaba mea!”. „Nu e treaba mea” să fiu carismatic, să ofer încredere, să mă implic – chiar și acolo unde nu se așteaptă asta direct de la mine, să dau exemplu, să ajut, să ascult, să zîmbesc, să învăț și să mă perfecționez etc. – aia e treabă de șef, nu a mea! Dar am pretenții ca șeful să facă parenting cu mine. Serios? Și uite așa, tribulațiile unor părerologi de internet (din categoria largă a cărora fac și eu, cu modestie, parte) ajung printr-un mecanism de validare subiectivă să exacerbeze cultura de tip snowflake, tot mai prezentă în mediul corporatist de la noi.

O categorie aparte este cea a organizațiilor anormale, cele în care aprecierea performanței nu se face obiectiv, unde angajarea și promovarea se fac prin corupție și favoritism. Ceea ce mă duce la aspectul compromisului. Da, pentru că în organizațiile astea anormale există și oameni cu un fond bun, dar care din motive diverse (economice, sociale etc.) preferă să tacă, să îndure mizerii, să își distrugă sinele pînă la alienare mintală, pentru ca în cele din urmă să ajungă să stea de vorbă cu vracii de care pomeneam la început și să le zică ce răi sînt șefii, vai, vai! Care vraci, în loc să îi aducă cu picioarele pe pămînt pe bieții oameni – să le spună că adesea prețul compromisului e ascuns, mare și că s-ar putea să nu merite, respectiv că amăgirea de sine este drumul expres către autodistrugere – le validează și alimentează acel cognitive bias, pentru ca mai apoi să scrie la gazetă concluziile „studiilor” lor.

Reclame
Publicat în Resurse umane | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Populism și responsabilitate individuală

Am văzut postarea dnei Andreea Maria Paul (Vass) de pe facebook, de alaltăieri, în care își exprimă opinia favorabilă despre introducerea votului obligatoriu prin lege https://www.facebook.com/andreea.maria.paul/posts/2057295661015634

Au apărut imediat voci indignate care au zis „Aha, uite că, de fapt, dna Paul nu doar că nu este liberală (cum se declară), dar este socialistă cu acte în regulă!”. E greșită și afirmația, și atitudinea.

Doamna Paul este un cadru universitar suficient de serios încît să nu o putem bănui că s-ar încurca în derapajele logice specifice socialismului. Însă tocmai pentru același motiv o suspectez de populism. O mostră luată la întîmplare ar arăta așa:

Introduc nu numai forţa numerică a subreprezentării grave a femeilor din politica românească, ci şi un model integrat de reprezentare a femeilor în politica românească. Nu este suficient să ai o cotă minimală distributivă de gen, pe care o susţin puternic. Dacă reprezentarea numerică este o reprezentare formală, fie prin cote voluntare minimale de gen, fie prin cote legiferate, spun foarte clar că simpla prezenţă a femeilor în poziţii decizionale nu implică automat şi puterea politică”, pentru ca mai apoi, cîteva rînduri mai jos, să fie citată zicînd că „ea a mai spus că există femei competente, care vor să facă politică, dar că nu pot, deoarece criteriile de selectare şi promovare în interiorul partidelor nu se bazează exclusiv pe criterii de competenţă.” Sursa https://www.gandul.info/politica/vass-femeile-sunt-involuntar-marginalizate-in-politica-8070886

Cu alte cuvinte, doamna Paul susține (puternic) criterii artificiale de promovare în politică (criteriul de gen, fără nici o legătură cu ce ai nevoie să fii echipat să duci o treabă la bun sfîrșit), pentru ca imediat mai apoi să se plîngă că nu contează doar competența. Ceea ce elimină ipoteza autoamăgirii și deschide ușa oportunismului și meschinăriei.

Cum am ajuns aici?

Populismul nu are aderență decît acolo unde un număr semnificativ de oameni își imaginează că poate să le fie mai bine pe seama altora, de regulă a celor care muncesc corect și prosperă prin forțe proprii, fără consecințe. Vorba lui Ilie Moromete:

– Băi, ce vrea ăștia nu se poate! Sau se poate, da’ iese rău.

Și cred că se pierde destul de ușor din vedere că populiștii pot fi de stînga sau pot fi de dreapta. Și dă-i și luptă!

Populiștii de toate culorile segmentează (sîc!) electoratul pe categorii de vîrstă, de venit, în funcție de nivelul de instruire formală etc., identifică principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.), promit rezolvarea acestora (avînd grijă să evite investigarea cauzelor reale), mimează reforma – dau legi peste legi (întotdeauna multe legi, care adesea se bat cap în cap!), îi defăimează pe competitori, elimină contestatarii și dizidența, pentru ca, în cele din urmă, să sfîrșească prin a fi dictatori.

Într-o societate liberală este normal să existe și populiști (demagogi etc.) – mereu au exitat, dar marginal. Trebuie să fim toleranți cu aceștia, însă fără a-i lua în serios, pentru că menirea lor este să ne țină spiritul treaz, aidoma unor insecte care fac parte din lanțul trofic.

Și totuși, cum se face că, după atîtea eșecuri – adevărate catastrofe umanitare la scară istorică (nazismul, comunismul), populismul este încă ademenitor pentru largi categorii de oameni?

Teoria mea este că există un sentiment de culpabilitate individual derivat din experiența imperfectă de viață pe care o are fiecare dintre noi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care dăm bani cerșetorilor, deși știm că nu este bine. Dar, din comoditate, nu acționăm în direcția corectă – de exemplu organizînd, participînd și susținînd direct organizații umanitare. Odată cu condamnarea morală a individualismului, populistul, fie el de dreapta sau de stînga, ne izbăvește de responsabilitatea personală prin colectivism (personificat de stat) – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de sentimentul de culpabilitate individual de care pomeneam. Statul va face, statul va drege, statul o să dea legi, statul o să aibă grijă. Evident că este o himeră, care nu face decît să îl adîncească pe individ și mai mult în nefericire, disperare și boală. Jordan B. Peterson descrie foarte bine mecanismul*.

Și mă întorc la Ilie Moromete – care, fără școală multă, știa prea bine că întotdeauna există consecințe și responsabilitate individuală:

– Asta să vă învățați minte să vă mai încredeți în stat!

* Jordan B. Peterson – 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru. Editura Trei. București, 2018.

Publicat în Politică | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Veșnicul Caritas românesc

Pe la începutul anilor ”90 un găinar mărunt, pe numele lui Ioan Stoica, s-a hotărît să monetizeze credulitatea abundentă a românilor abia ieșiți din bezna celui mai crunt totalitarism și a construit o schemă piramidală numită Caritas. Firma asta cu nume latinesc și cu răspundere limitată românească promitea restituirea unei sume de opt ori mai mari decît cea depusă după un termen de șase luni și se estimează că a cuprins în doi ani (1992 – 1994) jumătate dintre gospodăriile din România. New York Times, care punea pe prima pagină a ziarului din 13 Noiembrie 1993 articolul „Pyramid Scheme a Trap for Many Romanians”, estimează că sumele atrase în schema asta piramidală au fost între 1 și 5 miliarde de dolari.

În 1994 Caritas a intrat oficial în faliment, cu datorii de circa jumătate de miliard de dolari către 300.000 de deponenți, deși se știa de pericolul escrocheriei ăsteia cel puțin din 1993, cînd, Daniel Dăianu de la BNR, exasperat că guvernul condus de Nicole Văcăroiu și președintele Ion Iliescu (amîndoi de la PDSR, cum se numea atunci PSD -ul) îi ignoră mesajele, a dat informația în presă.

În varianta oficială, politicienii zilei – Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), condus de facto de Ion Iliescu și Partidul Unității Naționale a Românilor (PUNR), condus de Gheorghe Funar, cu dragoste de oameni și miloși cum îi știm, nu au oprit escrocheria națională de teama tulburărilor sociale care s-ar fi putut isca. Așa că au oblojit-o.

Însă adevăratul motiv pentru care statul (guvern, președinte, parlament, servicii de informații, justiție) nu a oprit escrocheria este că o mare parte dintre reprezentanții săi – polițiști, judecători, politicieni, procurori, securiști – au participat cu nesaț la jaf, de cele mai multe ori fără să mai aștepte 6 luni ca toți proștii care au alimentat escrocheria.

După Caritas, încă cel puțin o duzină de jocuri piramidale au mai apărut, ultimul fiind documentat prin 2005. Pe lîngă jocurile piramidale ordinare, în ultimii 25 de ani am avut în România și escrocherii mai elaborate, cum ar fi SAFI, Bancorex, Dacia Felix, Bankcoop, Banca Internationala a Religiilor sau FNI, care de asemenea s-au desfășurat sub atenta supraveghere a statului – interesant de văzut conexiunile politice pînă în zilele noastre 🙂

Ați putea crede că după 20 de ani, probabil milioane de români păcăliți și multe miliarde de dolari furate, în mare măsură cu concursul statului, românii s-au deșteptat. Ei bine, nu, nici vorbă! În schimb s-a deșteptat statul, care nu mai operează prin intermediari și nu se mai mulțumește cu mărunțis, ci a adoptat jocul piramidal ca politică națională. Mecanismul este simplu – votați-ne, și noi vă dublăm salariile, pensiile, facem canalul București – Dunăre – Marea Neagră, autostrăzi suspendate, reducem dobînzile, ieftinim gazul metan, numai lapte și miere. De fapt sifonează bani în conturile partidelor de la putere și ale politicienilor de la conducere. Falimentul plutește în aer, nu avem buget de stat, funcționari din structurile statului devin agitați și încep să dea din casă că nu mai sînt bani de pensii și salarii, RADET -ul cade din ce în ce mai rău, energia electrică se scumpește, băncile nu mai cumpără titluri de stat, moneda națională se depreciază accelerat etc.

Dar milioane de pensionari, cadre militare, polițiști, aparatnici de tot felul și muncitori la companii de stat falimentare consfințesc astăzi deriva morală națională și nesimțirea de a vrea să ne fie mai bine pe seama altora cu argumentul „Măcar ăștia ne-au dat ceva!”.

Doar că de data asta paguba nu va mai fi de 5 miliarde de dolari, ci probabil că de zeci de ori mai mare…

Publicat în Politică | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Presă fleșcăită și resurse inumane

Citeam liniștit despre ce se mai întîmplă pe la noi, cînd îmi cade sub ochi o minune de clickbait de pe site -ul profit.ro:

Patru din zece angajați români sunt criticați sau penalizați de șefi când greșesc, un sfert nu au primit deloc apreciere.”

Sursa https://www.profit.ro/stiri/economie/patru-zece-angajati-romani-criticati-penalizati-sefi-gresesc-sfert-au-primit-deloc-apreciere-modul-manager-trateaza-angajatii-acestia-gresesc-cultiva-distruge-asumarea-responsabilitatii-18825375 , articol publicat ieri 22.01.2019, la ora 15:50 și preluat aici azi 23.01.2019, ora 07:40.

Și brusc îmi dau seama de ce nu merg lucrurile la noi – nu contează cîte tîmpenii faci la serviciu și cît de mari, sînt doar 40% șanse să fii criticat și, probabil, încă și mai puține să fii penalizat. Și asta nu e tot! 75% dintre buimacii care au făcut greșeli au primit totuși aprecieri!

Cumva realizam că fenomenul ăsta are loc, dar nu îmi imaginam că poate fi așa de amplu, lucru care m-a făcut curios să citesc articolul.

Și așa aflu că, potrivit studiului făcut de firma de consultanță UP! Your Service, dintre cei criticați pentru greșelile lor, „restul (12,6%)” chiar au fost penalizați pentru greșelile lor.

În continuare, articolul faultează sistematic aritmetica procentelor afirmînd că pentru „restul de 12,5%” dintre respondenți nu au existat niciodată repercusiuni cînd au greșit, după ce relatează despre 47,5% dintre angajații români (în total) care nu numai că nu sînt criticați, ci sînt ajutați să repare greșeala.

Este citată în articol și doamna Elena Călin, director general UP! Your Service, potrivit căreia asumarea responsabilității de către angajați este alterată de modul cum șefii tratează greșelile făcute de aceștia. Cu alte cuvinte, dacă îl certăm pe un angajat, asta va determina angajatul ca în viitor să nu își mai asume greșeala comisă. Dar stai! – mai aflu că angajații trebuie să își asume greșelile altor colegi și ale clienților, respectiv că pedepsirea unei greșeli va dezvolta o cultură bazată pe frică și învinuirea altora.

De fapt, prostia asta e atît de mare, încît merită să pun lucrurile la punct.

  • Nici un angajat nu trebuie să-și asume greșeli ale colegilor. Poate să facă asta doar dacă vrea el, dar NU trebuie! Excepție este șeful angajatului care a greșit, care poartă întotdeauna o parte din vină, pentru că nu l-a instruit suficient, nu l-a evaluat corect și nu l-a pus undeva potrivit competențelor și abilităților sale (poate chiar în afara organizației).
  • Nici un angajat nu trebuie să își asume greșeli ale clienților – este o pretenție atît de nocivă, încît poate fi catalogată antisocială! Cînd clienții greșesc într-adevăr din vina lor – că nu sînt atenți, dar sînt superficiali și aroganți – NU trebuie să își asume vina un angajat. CLIENTUL NU ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE! Ce trebuie este să facem toate demersurile posibile (în limite legale și instituționale) să ajutăm clientul să își rezolve problema, fără să îi imputăm sau să îl certăm pentru vina sa. Uneori asta poate fi nerentabil, iar acei clienți cu afecțiuni cronice trebuie decartați. Desigur, sînt încă mulți proprietari de afaceri și șefi care preferă să atribuie unui angajat greșeala făcută clar din vina clientului, doar pentru a nu fi nevoiți să piardă acel client, respectiv banii și influența acestuia, dar, repet, acesta este un comportament nociv! Să nu uităm că pentru un angajat este unul dintre cele mai motivante cazuri cel în care șeful îi ia partea pe bună dreptate, chiar cu riscul de a pierde un client valoros.
  • Pedepsirea colegilor dezvoltă o cultură bazată pe frică și învinuirea altora doar într-o societate sclavagistă, unde nu ai alternative, unde pedepsele sînt arbitrare și unde nu ai posibilitatea să te aperi. Într-o societetate (organizație etc.) normală oamenii știu că există consecințe ale acțiunilor lor, pe care trebuie să le suporte. Pedepsele nu sînt făcute să desființeze ființa umană, ci au caracter instructiv, iar de obicei, cînd prejudiciul creat este mare, acesta trebuie plătit (există și asigurări). Cei care consideră că li s-a aplicat o pedeapsă disproporționată sau nemeritată au libertatea să se adreseze instanțelor superioare. Iar fuga de răspundere prin învinovățirea altora este dovada celei mai josnice lipse de carcater, care nu are nici o treabă cu șefii și cu organizațiile pe care aceștia le conduc, ci exclusiv cu educația de acasă și fibra morală a individului! De onoare nici nu are rost să vorbim…

Dacă mai era nevoie de o explicație a stării dezastruoase în care ne aflăm, asta era. Un articol care, citit în cheie inversă, explică tarele societății românești.

Eu le-aș sugera patronilor de la publicația Profit ca celor care scriu „articole” din astea și vehiculează astfel de idei să le dea la sfîrșitul lunii doar aprecieri și vorbe bune, nu bani. Sau poate chiar asta fac? 🙂

Publicat în Resurse umane | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Scurt exercițiu de imaginație

Să zicem că, printr-o minune, scăpăm de Dragnea & Co. Pur și simplu, Flaușatului îi cedează nervii și fuge în Madagascar. Veorica, rămasă fără principala sursă de idei și bilețele de pe care să citească, își dă demisia, ca să se întoarcă la Videle. Vâlcov, simțind adierea rece de beci, o taie și el, ca mai toți tartorii din cercul apropiat al Flaușatului, mai puțin cîțiva fraieri, în frunte cu Teodorovici. Iohanis, într-o pasă de zile mari, restabilește urgent ordinea constituțională și pune un nou guvern fără PSD-ALDE. Booon.

Lucrurile vor fi oricum cam nasoale, economia va încetini, consumul va scădea, investițiile se vor lăsa așteptate (cine dracu mai are curaj să investească într-o casă de nebuni?!), pensiile vor întîrzia, utilitățile se vor scumpi, șomajul va crește, salariile vor scădea, dobînzile vor crește, cei care s-au grăbit să-și cumpere locuințe pe credit în plină perioadă speculativă vor intra în dificultăți financiare serioase, posibil să existe cîteva falimente de proporții, cîteva mari firme străine se vor retrage din România etc.

Chestia e că guvernul ăsta, cel puțin la nivel economic, ca să reducă efectele daunelor inevitabile, trebuie să repare ce-au stricat ăi dinainte:

  • trebuie rescris codul fiscal, astfel încît să fie curățat de toate mizeriile și imbecilitățile curente;
  • trebuie făcut un buget pe 2019, pornind de la premize realiste, fără deficit.

În legătură cu premizele astea, e clar că multe porcării ascunse cu ajutorul institutului național de statistică și complicitatea băncii naționale vor ieși la iveală și vor fi decontate în 2019 & anii următori, ceea ce se traduce printr-un buget de austeritate. Vor fi făcute disponibilizări în sectorul public, în special în administrația publică centrală și locală, vor fi desființate pensiile speciale cu totul, cu revenire la principiul corelației directe între suma plătită în perioada stagiului de cotizare și cuantumul pensiei, indiferent de sectorul de activitate.

Cum ar veni, un fel de program de guvernare à la Băsescu, pentru că Băsescu a fost asociat în mentalul colectiv cu austeritatea, omul care a vrut să ia generalilor, coloneilor și a altor ofițeri de carton gofrat pastrama de capră neagră în aspic de limbă de privighetoare de pe masă.

Dar ce credeți? Armata de pensionari de lux, de asistați abonați la țîța bugetelor publice, veșnicii clienți ai pomenilor electorale și ai circului organizat la prețuri exorbitante din bani publici, sutele de mii de aparatnci, sindicatele (la comandă politică sau din oportunism al liderilor), televiziunile infractorilor & ofițerilor de securitate supărați ca li se taie din privilegii și se întoarce pericolul de a face pușcărie pentru găinăriile pe care le-au comis vor sări în sus ca arși, ca și cum situația în care am ajuns nu ar fi catastrofală din cauza și cu complicitatea lor.

sursa: www

Iar bravii capitaliști de la noi, monumente de oportunism și ipocrizie, vorba lui Sorin Ioniță, într-un comentariu pe FB la articolul lui Dragoș Paul Aligică de pe Marginalia:

Zero organizare in big business pentru cauza comuna a good governance; totul, lipeli si smenuri pe sub masa, cu directorii de minister si secretarii de stat, fiecare pentru firma lui. Iar energie si banci = top of the freeriding. Economia de piata s-o sustina ongistii, noi din marele business facem doar lobby discret si corporatism selectiv, cu brandul propriu.

Ceea ce mă duce cu gîndul că efortul de încerca să amortizăm căderea din copac după ce gașca veselă de infractori, corupți și incompetenți PSD-ALDE & Co. ne-a tăiat craca de sub picioare e o idee proastă, pentru că pe craca asta sînt mult prea mulți ticăloși, idioți și oportuniști care vor zădărnici veșnic orice întoarcere la normalitate.

Publicat în Economie, Politică | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

În ce culoare vopsim barca cu care ne scufundăm

Cam 80% din clasa politică actuală de la noi este coruptă și ineptă, plină de indivizi șantajabili, promovați acolo tocmai de-aia; majoritatea asta de 80% este manevrată în interes personal de o bandă de ticăloși – în special pentru evitarea proceselor și a condamnărilor pentru infracțiuni economice, dar și numeroase alte tipuri de infracțiuni; banda asta de ticăloși – un distilat al răutății, prostiei, imposturii și nimicniciei societății românești contemporane – a ajuns la conducere prin indiferența unei mari majorități a electoratului, dar cu susținerea celor care au putut fi cumpărați cu 50 de lei la pensie sau cu paranghelii gen Căcâna, cu pelerinaje executate industrial și cu larga participare a interlopilor locali, care au căpătat astfel liber la furat de la împărăție.

Banda de ticăloși nu numai că a amanetat economia țării ca să dea mită electoratului captiv, format din specialiști în tăiat frunză la cîini – frați, surori, cumetri, nași, fini și amante, plus armata de asistați sociali și pensionari, dar a dat drumul criminalilor din pușcării. Și pentru că nu e deajuns, dezincrimiează furtul din bani publici, abuzul în serviciu și pregătesc o amnistie nemaivăzută ca să fie siguri că n-o să ajungă la ei închisoare.

Și, în pragul dezastrului, avem așa-zise dezbateri ideologice, în care ne punem etichete din spectrul tefeliști, neo-marxiști, sexo-marxiști, socialiști, naziști, fasciști, creștinopați, neo-liberali etc. Cum ar veni, problema noastră nu este cangrena și septicemia, ci ifosele legate de culoarea bărcii în care ne scufundăm.

Ifosele unor oameni educați, tineri, care se lasă pradă vanităților personale, care nu mai au răbdare și se radicalizează în ideologii exotice. Ifosele acelor tineri educați care, deși văd semnele bolii, în foarte rarele ocazii care contează, rămîn pasivi și nu votează împotriva pletorei de ticăloși, justificîndu-se cu „Nu e problema mea” sau „Oricum nu se schimbă nimic”.

Cea mai recentă temă de ceartă este catedrala neamului, acest vapor de neam prost, sau, cum zice Daniel, „corabia care ajută pe oameni să treacă de la viața pămîntească vremelnică la viața cerească veșnică”. Pentru că biserica nu este, așa cum am fi putut crede, o instituție care să ne învețe să fim mai buni și mai vituoși, care să fie aproape de cei necăjiți și care să vorbească limpede împotriva opresiunii, ci o societate comercială de transport naval care, în goana ei după bani și privilegii, a ales să facă politică de partea bandei de ticăloși aflați la putere, folosind ca monedă de schimb masele de credincioși pe care i-au prostit.

Care credincioși nu sînt, nici ei, deloc absolviți de vină în această conspirație împotriva bunului simț, pentru că participă cu evlavie la propăvăduirea ticăloșiei, hoției, minciunii, prostiei, răutății, incompetenței, a slăbiciunii, a nedreptății și a urîtului, fără să tresară la expunerea ostentativă a opulenței într-o țară în care sărăcia e la ea acasă.

Vapor, corabie sau barcă, tot găunoase sînt, indifent de culoare, și pare că nu mai există decît un singur colac de salvare, selecția naturală.

Publicat în Economie, Politică | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Cu liberalismul la doctor

LIBERALÍSM s. n. 1. Doctrină politică și economică bazată pe ideea dreptului individului la egalitate, proprietate, libertate de expresie și acțiune, care proclamă principiul neintervenției statului în economie, existența economiei de piață etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr. libéralisme.

sursa: https://dexonline.ro/definitie/liberalism/863954

liberalism

lib·er·al·ism (lĭb′ər-ə-lĭz′əm, lĭb′rə-)
n.
1. The state or quality of being liberal.
2. a. A political theory founded on the natural goodness of humans and the autonomy of the individual and favoring civil and political liberties, government by law with the consent of the governed, and protection from arbitrary authority.
2. b. often Liberalism The tenets or policies of a Liberal party.
3. An economic theory in favor of laissez-faire, the free market, and the gold standard.
4. Liberalism
a. A 19th-century Protestant movement that favored free intellectual inquiry, stressed the ethical and humanitarian content of Christianity, and de-emphasized dogmatic theology.
b. A 19th-century Roman Catholic movement that favored political democracy and ecclesiastical reform but was theologically orthodox.

sursa: https://www.thefreedictionary.com/liberalism

Adică n-am nici o intenție să descurc brambureala de înțelesuri recente ale liberalismului, brambureală în topul căreia conduce, evident, cea mai liberală țară din lume, în care termenul a căpătat conotații de-a dreptul rușinoase 🙂 Și n-am treabă nici cu meschinăria liberalilor de inspirație uselistă, care din păcate sînt încă foarte mulți. În schimb, mă voi rezuma la limitele date de definițiile de mai sus.

Problema este cu acei liberali cărora le place libertatea dar nu acceptă să plătească prețul, și care, în momentul în care ceva nu le convine, cer intervenția statului să dea o lege prin care să îngrădească ceva – fumatul în cluburi private, avortul, căsătoria dintre persoane de același sex,  consumul de droguri, prostituția etc.

De exemplu, dl. Vlad Petreanu, care acuma se scandalizează de reacția abuzivă a statului la reclama „Copiii referendumului” a celor de la Declic, n-a avut nici o problemă să ceară insistent intervenția aceluiași stat ca să interzică fumatul inclusiv în cluburi private. Campania asta, prin trimiterea pe care o face (foarte bine!) la serialulul distopic The Handmade’s Tale, este de fapt o palmă morală dată pudibonderiei, obscurantismului și bigotismului promovate de odioasa alianță care cere intervenția statului la cel mai înalt nivel – modificarea constituției. Și da, indignarea dlui Petreanu este justificată, chiar dacă nu înțelege că statul e cu atît mai intruziv cu cît îi cerem mai mult să intervină în fel de fel de privințe care ni se par nouă existențiale.

Sau, ca să dau alt exemplu de iliberalism, printre adepții laissez-faire care susțin și la noi homeschooling -ul ca alternativă la monopolul statului în educație (foarte bine!), sînt unii care se definesc ca fiind pro-life, adică susțin intervenția statului împotriva (sîc!) dreptului femeilor de a face avort. Mizeria asta de pro-life este în mod evident un termen politizat la fel de deplorabil ca și cei care îl folosesc fără să aibe nici o tresărire de conștiință. Ești împotriva avortului? Foarte bine, zi așa, nu te da după pătrunjel spunînd că ești pentru viață! Ah, vrei susținerea statului pentru îngrădirea prin lege a avortului? Înseamnă că ai pierdut orice urmă de moderație într-o dezbatere în care sînt multe argumente serioase și pentru, și împotrivă, și ai trecut deja la „argumentul” forță, ceea ce numai liberal nu este.

Bonus, sînt șanse mari să intri în plasa populiștilor, alături de o grămadă de alți idioți utili, care au abdicat de la rațiune, compasiune și common sense în favoarea frustrărilor, a fricilor și, da, a recompenselor, care ajung să legitimeze cele mai odioase regimuri totalitare.

Pentru cei mai tineri, citiți și articolul din Adevărul. <<Unul dintre cei care au subliniat importanţa schimbării legii avorturilor [în sensul interzicerii, n.m.] a fost Alexandru Drăghici, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR, care a atacat dur. „Tot studiul acesta“, zicea el, „e o însăilare a experienţei auzite din diferite ţări, există în el multă demagogie şi se propune să se dea fel de fel de prime ca şi cum statul ar trebui să cumpere aceşti copii. Fiecare dintre noi suntem fii de muncitori sau ţărani, de oameni sărmani şi ştim cum am crescut. Nu ştiu de ce alergăm în altă parte să căutăm experienţă. Trebuie să terminăm odată cu decretul acesta păcătos (Decretul din 1957 de liberalizare a avorturilor, n.r.) care nu face decât să încurajeze libertinajul, iar familia să fie familie. De asemenea, trebuie să luăm măsuri să oprim divorţurile“.>>

sursa: https://adevarul.ro/news/societate/video-decretul-mortii-10000-femei-ucise-numele-meternitatii-povestile-tulburatoare-femeilor-obligate-bata-devina-mame-epoca-aur-1_51654bd300f5182b85a327fb/index.html

Publicat în Politică | Etichetat , , | Lasă un comentariu