Despre fanaticul Iisus și vrăjitorul (din) Oz

Hoinărind eu pe internet pe aici, am dat de o postare a dnei Magda Grădinaru de ieri – joi, 05 Aprilie 2018, trei zile înainte de sărbătoarea Învierii .

Postarea reia un interviu din Decembrie 2016, realizat de dna Grădinaru cu prozatorul Amos Oz.

Pentru că republicarea acestui interviu este vădit legată de sărbătoarea care vine, dar și pentru că conține niște inexactități supărătoare, mă simt și eu, asemenea dlui Amos Oz, „de neoprit de a-mi exprima public opiniile politice, ideologice”. Evident, pentru cine e dispus să le afle 🙂

Interviul, prilejuit de publicarea în limba română a romanului „Iuda”, debutează cu o afirmație bulversantă: „De regulă, adevăraţii fanatici sunt cei care îi văd pe trădători peste tot şi care îi vânează pe trădători şi încearcă să îi distrugă pe trădători. În ochii fanaticului, toţi cei care se schimbă, toţi cei care încearcă să fie diferiţi, toţi cei care oferă variaţii la adevărul acceptat, toţi aceştia sunt priviţi drept trădători.”. Și nu pentru că ar fi total neadevărată.

Ce vrea să zică, de fapt, dl. Oz este că trădătorii nu sînt atît de condamnabili pe cît sînt fanaticii. În cuvintele dlui Oz, trădătorul este (adeseori) „Cel care iese în evidenţă, câteodată cel care este cu un pas în faţa timpului în care trăieşte sau cel care are un mod de gândire alternativ.” și susține acest punct de vedere enumerînd o seamă de indivizi care în istorie care au fost etichetați drept trădători, iar azi sînt considerați eroi.

Cu alte cuvinte, vorbind despre trădare, n-ar trebui să ne vină prea greu să punem semnul egal între Iuda, din povestea petrecută în grădina Ghetsimani, care a înșelat în mod perfid încrederea mentorului său, trimițîndu-l la moarte, și, să zicem Aleksandr Solzhenitsyn, cu al său Arhipelag Gulag, care a avut neobrăzarea să trădeze înaltele idealuri sovietice. Cam același lucru, nu? Nu, în nici un caz nu, pentru că nu putem să ne facem că nu știm de existența moralității.

În ce privește fanatismul invocat de dl. Oz, și aici avem o problemă, pentru că acesta are două conotații, sensibil diferite – avem pe de-o parte bigotismul, în care guvernează intoleranța, iar argumentele raționale sînt considerate irelevante, și convingerea, ca părere fermă asupra unui lucru la care am ajuns în urma unui proces rațional, chiar dacă este în contradicție cu opinia majorității sau a celor de la putere. Altfel ar fi cam ușor să aruncăm anatema fanatismului asupra eroilor din istoria cunoscută care s-au sacrificat pentru binele comunităților din care făceau parte. De altfel cam toți invadatorii și reprezentanții regimurilor totalitare din istorie au catalogat mișcarea de rezistență drept fanatism… Iar discuția despre compromis depinde la care capăt al puștii te afli 😉

Mi-a plăcut metafora cadoului făcut umanității de Stalin și Hitler. Se pare că nu toți cei care au avut în grijă cadoul ăsta au înțeles că are condiții speciale de păstrare și, din păcate, l-au terfelit în asemenea hal încît a expirat înainte de vreme.

Reclame
Publicat în Părerea mea | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Cîntarea României. Reloaded.

Democraţia nu trebuie înţeleasă denaturat.” N. Ceaușescu

Unul dintre cele mai abjecte lucruri produse în perioada socialist-ceaușită a fost festivalul Cîntarea României (1976 – 1989).

Pentru cine a deschis televizorul mai tîrziu, „Cântarea României era definită ca un “festival al educaţiei şi culturii socialiste…, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creaţie şi interpretare, menită să îmbogăţească şi să diversifice viaţa spirituală a ţării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural naţional şi universal.”. Implicaţia directă era că orice creaţie artistică, dar şi tehnică, orice manifestare culturală, spectacol de amatori sau folcloric, reprezentaţie teatrală, etc. trebuiau să obţină aprobarea „activiştilor” responsabili cu Cântarea României, prezenţi în fiecare întreprindere şi în fiecare sat.” (Tismăneanu et al, 2007, p. 602).

În fiecare sat… Citim azi (2018 a.d.) în Republica.ro că <<Angajații Primăriei Bascov (Argeș, n.m.) au trimis „la Măruță”, de pe telefoanele de serviciu, mii de SMS-uri în valoare de 100.000 de lei ca să câștige concursul „Duelul Ansamblurilor”>>. Potrivit articolului, sînt cîțiva consilieri care s-au opus decontării celor 100.000 Lei din bugetul public al localității, dar probabil că vor fi ignorați.

Ce avem noi aici? Ca și pe timpul lui Ceaușescu, avem în fiecare sat, oraș etc. activiști politici de ispravă care se ocupă cu distrarea populației. Din cam toate partidele. Care organizează din bani publici de la festivaluri, tîrguri, evenimente culturale – concerte, piese de teatru etc., evenimente sportive, sponsorizări de echipe de handbal, ziare editate-printate-distribuite gratuit, campanii de promovare la antena3, pînă la concursuri gen „Cea mai frumoasă façadă”.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu, activiștii de partid se ocupă cu distragerea atenției de la problemele reale ale societății – lipsuri și subdezvoltare economică generate de corupție, incompetență și orgolii primitive, respectiv cu fabricarea unei pseudo-realități roz, cu multe brizbriz -uri.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu se cenzurează la greu – fie că e vorba de rețele de socializare, unde activiștii de partid șterg comentarii critice și blochează utilizatori, sau redacții de știri, se fac denunțuri, se fac liste negre, se fac presiuni, se întrerup proiecții de film în săli publice de spectacol în timp ce autoritățile se uită în partea cealaltă etc. Decît să reclami un abuz al unui funcționar din primărie sau al unui director de gradiniță, mai bine îți vezi de treabă, că nu știi pe cine deranjezi…

Ca și pe timpul lui Ceaușescu avem artiști care nu au nici o jenă să ridice osanale politicienilor zilei și să-și vîndă prestațiile la evenimentele „culturale” (de fapt electorale, dar plătite din bani publici) organizate de activiștii de partid, devenind abonați cu drepturi depline ai bugetelor publice locale și centrale.

Că sînt unii – destul de mulți, după opinia mea, care gustă genul ăsta de distracție, validînd astfel cumva democratic alocarea resurselor publice, n-am ce să fac, însă nu pot trece cu vederea cîteva aspecte supărătoare care vin la pachet cu noul festival al culturii și educației socialiste: resuscitarea naționalismului, intoleranța față de tot ce nu e conform cu linia oficială, reincriminarea delictului de opinie, jaful generalizat.

Se pare că omul nou pe care voia să-l creeze geniul din Carpați nu numai că a fost un experiment reușit, dar a făcut și pui. Nu m-ar mira să apară din nou organizațiile de șoimi ai patriei, pionieri și taberele PTAP.

  • Tismăneanu, V., Alexandrescu, S., Berindei, M., Ticu Dumitrescu, C., Filipescu, R.,
    Ierunca, V., Ilieşiu, S., Kligman, G., Lovinescu, M., Manolescu, N., Oprea, M., Patapievici, H.-R., Petrescu, D., Pippidi, A., Rusan, R., Salat, L., Tănase, S., Vasile, C.,  Zub, A. 2007. Raport final. București: editura Humanitas.
Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Statul a dat, statul a luat, numele Statului fie…

Guvernanții s-au gîndit că, printre alții, bolnavii de cancer cîștigă cam prea mulți bani din indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate (concedii medicale).

Așa că au dat OUG 3 / 2018 (08 Februarie), în care au modificat baza lunară de calcul a contribuției de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat (articolul 144 din codul fiscal – legea 227 / 2015). Astfel, noua bază lunară de calcul este chiar suma reprezentând indemnizația de asigurări sociale de sănătate de care beneficiază asiguratul nostru bolnav de cancer, baza de calcul fixă existentă anterior, reprezentând 35% din câștigul salarial mediu brut la nivel național, fiind eleminată.

Rezultatul este că pentru un ghinionist bolnav de cancer asigurat la casa natională de asigurări de sănătate din România care avea salariul brut la nivelul mediu național (4.000 Lei), după aplicarea OUG 3 / 2018 va avea indemnizația lunară de asigurări sociale de sănătate redusă cu 572 Lei (-17%), de la 3.272 Lei net la 2.700 Lei. *

Modificarea nu afectează asigurații în mod uniform – pe cei cu venituri mici (de exemplu 1.500 Lei brut în stagiul de cotizare) îi va afecta foarte puțin, însă cei cu venituri mai mari înregistrate în stagiul de cotizare îi afectează cu sume importante (scădere de peste 20%), după cum se poate vedea în graficul de mai jos:

Aici este un tabel de calcul pentru salariul net** în condițiile anului 2018. Nu se știe cît o să dureze pînă o să modifice din nou legislația.

* Sumele prezentate pot avea valori diferite în funcție de parametri cum ar fi stagiul de cotizare, persoane aflate în întreținere și alții, așa cum sînt definiți în oug 158 / 2005, legea 227 / 2015 și altele.
** Tabelul de calcul prezentat este destinat exclusiv calculului in scop estimativ a salariului si a indemnizației lunare de asigurări sociale de sănătate. Deși a fost făcut cu bună credință, declin responsabilitatea legală pentru orice eroare de calcul. Erorile vor fi corectate imediat dacă îmi sînt aduse la cunoștință aici.
Publicat în Părerea mea | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Economia – această pseudoștiință care ne stă în drum

Is it good or bad that professional athletes earn 400 times what nurses do?

Mi-a căzut recent sub ochi un articol care se numește „Puține lucruri sînt atît de periculoase ca economiștii invidioși pe fizicieni” (Few things are as dangerous as economists with physics envy), scris de John Rapley și editat de Sam Haselby în publicația aeon.

Pe scurt, articolul spune că în economie, spre deosebire de fizică, nu există legi imuabile cum ar fi legea a gravitației, ci, așa cum ne arată recurentele bule financiare, contextul este în permanentă schimbare sub influența comportamentului uman, respectiv a stimulentelor. Mai mult decît atît, apelativul de știință socială (social science) acordat economiei ar fi un oxymoron, aici fiind luat în balon caracterul „științific” al disciplinei, compromis iremediabil înainte de a fi consacrat, pe considerentul inconsistenței datelor generate de comportamentul uman și a eșecului „marilor” reprezentanți ai branșei, cum ar fi Alan Greenspan sau Jeffrey Sachs. Concluzia articolului este că, dată fiind natura de construct social a economiei, iar nu de știință, aceasta impune politica (ca formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea comunităților respective, probabil) și, de vreme ce afectează pe toată lumea din comunitate (prin politicile economice), justifică dreptul tuturor de a avea o opinie.

Problema pe care o ridic aici nu este – așa cum ușor ar putea să pară – o reacție de orgoliu rănit de economist, pentru că cuplul Rapley & Haselby nu merită deranjul – cînd pui serios întrebari de genul „E bine sau rău ca un sportiv de performanță să cîștige de 400 de ori cît un asistemt medical?” e clar că fie ai o dizabilitate care face dificilă înțelegerea lumii în care trăiești (de neînțeles la o persoană care a trăit în lumea liberă și care are o presupusă educație formală solidă), fie ești rău-voitor și vrei să-i manipulezi pe cei care trăiesc în societăți autoritariste, care au fost ținuți în întuneric, frig și foame, pe cei prea leneși să citească și care se mulțumesc cu gogoșile servite de alții și pe cei sărăci cu duhul. Personal, bănuiesc că șanse mai mari are ipoteza nulă – construcția articolului citat e prea fragilă pentru a fi menită să servească de manipulare 😉

Adevărata problemă este aruncarea în derizoriu a abordării științifice cu totul, înecată în impostură academică, pentru a se putea da frîu liber la manipulare și politizare, după bunul plac al potentaților zilei, la subiecte cum ar fi schimbările climatice, crizele economice, războaie „de eliberare”, terorism, alimentație sănătoasă, droguri etc. Rezultatul acestei situații este un val de exces de reglementare, intervenționism care, pe lîngă restrîngerea libertăților individuale și autoritarism, conduce la dezastre umanitare de proporții epice. Să nu uităm de Imposibilitatea calculului economic în regim socialist a lui von Mises (1949), care anticipa ce urma să se întîmple în Europa de est după jumătate de secol. Singurul remediu eficient este educația, ca proces de influențare, formare și dezvoltare a capacităților intelectuale și morale ale oamenilor, opus cu procesul de îndoctrinare de care este saturat învățămîntul public din zilele noastre. În sensul ăsta, oamenii educați reprezintă un pericol real, pentru că vor spune întotdeauna că împăratul e gol, iar economiștii sînt cu atît mai periculoși cu cît au o înțelegere mai aprofundată a economiei, această disciplină pe care politicieni inepți și/sau corupți o invocă prea des (de multe ori fără să înțeleagă nimic) pentru atingerea țelurilor lor egoiste și mascarea incompetenței.

Pentru conformitate, caracterul științic al unei discipline este dat de metodă, indiferent dacă vorbim despre literatură sau climatologie, istorie sau medicină, economie sau seismologie, agricultură sau filosofie. Evident că metoda științifică se poate aplica cam la orice, inclusiv în domeniul preparării ciorbei de burtă, însă nu trebuie pierdută din vedere relevanța pentru societate a rezultatelor cercetărilor…

Sursa: By ArchonMagnus – Own work, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=42164616

Vorba lui Nicolae Manolescu, „Pretinzând să-i fie luate în serios cugetările ştiinţifice, Dan Voiculescu are un picior bine înfipt în ficţiunea cea mai curată, în timp ce, cu celălalt picior proptit în realitatea cea mai murdară, solicită apărătorilor săi să recurgă la orice chichiţă avocăţească pentru a împiedica confiscarea averii pe care a obţinut-o prin fraudă, ca şi recuperarea prejudiciilor. La urma urmelor, cine stabileşte câtă ştiinţă conţine o lucrare scrisă în închisoare, pe picior (nu toată floarea cea vestită a puşcăriaşilor are două picioare, ca Dan Voiculescu!), în condiţiile de-acum binecunoscute ale vieţii în colectiv, cu şobolani, gândaci şi alte lighioane în loc de bibliografie de specialitate? N-aş vrea să-mi duc ideea atât de departe, încât să le pretind celor care avizează ştiinţa din aceste lucrări să se gândească, înainte de a o face, că s-ar ca unii dintre ei să împărtăşească nu numai ideile, dar şi condiţiile în care au  fost scrise cărţile cu pricina.”. Sursa : adev.ro/o2fs5v

von Mises, L., 1949. Human Action: A Treatise on Economics. New Haven: Yale University Press.

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Reputație doar cu buletinul

Unul dintre cele mai prețuite lucruri ale oamenilor din societățile civilizate este reputația, pentru că reputația este sursa încrederii, substratul pe care s-au clădit societățile civilizate moderne.

Dincolo de definiție, reputația este un indicator de predictibilitate, iar buna reputație a unei persoane se clădește pe asumarea de către aceasta a unui set de valori distilat în sute de ani din învățăturile filosofilor antici și din morala creștină. Setul ăsta de valori cuprinde între altele cinstea, altruismul, răbdarea, onestitatea, modestia, politețea, integritatea și a fost adoptat în societate în mod natural, nu atît din considerente pecuniare, ci din înțelegerea faptului că asta este condiția sublimă a naturii umane.

Clădirea unei bune reputații pornea de timpuriu și nu era ușoară, pentru că pe lîngă vicisitudinile vremurilor, trebuiau înfruntați proprii monștri: teama, poftele, lenea etc. Buna reputație avea avantaje, în sensul că deschidea calea către lumea bună, unde procese sociale sau economice destul de complicate și anevoiase pentru individ deveneau foarte facile. Într-un sens mai larg, pentru societate, reputația a constituit catalizatorul unei dezvoltari fără precedent prin facilitarea interacțiunilor dintre indivizii cu bună reputație și marginalizarea celor cu potențial de a face rău.

Pe la începutul secolului XX reputația a început să cadă în desuetitudine, așa că niște indivizi cu spirit antreprenorial au găsit un bun prilej să acționeze: pe de-o parte au început să le transmită oamenilor că e în regulă să mai calce strîmb din cînd în cînd, ba chiar este amuzant și relaxant, iar pe de altă parte au început să fabrice industrial bune-reputații pentru cine avea disponibilitatea să plătească suficienți bani.

Apoi, fenomenul declanșat de firmele de public relations a fost amplificat de stat, care, extinzînd limitele contractului social peste drepturile naturale, s-a insinuat ca garant absolut la toate nivelurile societății. Din acel moment, semnificația reputației a scăzut puțin cîte puțin pînă în zilele noastre cînd a ajuns o glumă, iar concubinajul fățiș dintre stat și firmele de public relations nu mai scandalizează pe nimeni.

Din 2015 în China se desfășoară un mega experiment, în care sute de milioane de utilizatori de smartphone sunt atrași într-o schemă de creditare care îmbină tehnologia plăților electronice (non-bank online payment market) cu comportamentul indivizilor pentru stabili un fel de reputație digitală, numită social credit. După cum spune articolul de pe Wired.com, lucrurile au început în 2011 cînd Alipay, o companie din Alibaba Group, a introdus întîi plățile electronice prin scanarea de coduri QR cu smartphone -ul. În 2015 Ant Financial – noua denumire a Alipay, era una dintre cele 8 firme care a primit aprobare din partea Băncii Chinei să dezvolte o platforma proprie de credit scoring. Altgoritmul folosit de Ant Financial în aplicația Zhima Credit nu ține seama doar de situația patrimonială a individului, ci mai degrabă de comportamentul acestuia, și nu oferă pur și simplu o limtă de credit ca sumă de bani, ci un index format din trei digiți, care poate lua valori între 350 și 950, unde 950 este valoarea favorabilă. Măsura comportamentului este dată de sistemul de evaluare pe care îl au la dispoziție ofertanții de produse și servicii (sunt sute) aflați sub contract cu Ant Financial. Mai mult decît atît, prin aplicația de social media din Zhima Credit, scorul personal este influențat de creditul social al prietenilor din rețeaua de socializare. În cuvintele lor,  <<Zhima Credit “ se va asigura că oamenii răi nu-și vor găsi loc în societate, în timp ce oamenii buni se vor putea mișca deplină libertate.”>> (Lucy Peng, company’s chief executive, as quoted as saying in Ant Financial.).

Avantajele acestui sistem de reputație digitală sînt evidente – oamenii vor deveni destul de repede mult mai civilizați, nivelul de încredere va crește la cote neîntîlnite într-o societate în care neîncrederea era un dat cultural, iar progresul îi va lovi mai puternic decît a lovit civilizațiile apuse în ultimele două secole. Dezavantajul este că această reputație digitală se bizuie pe un cod amoral, ba chiar ușor (de) politizat. După cum remarcă Mara Hvistendahl, autoarea articolului citat, „pentru Partidul Comunist Chinez, creditul social este o tentativă de autoritarism mai puțin evident. Scopul este direcționarea oamenilor către comportamente cum ar fi economia de energie sau obediența față de partid (stat, n.m.).” Granița pînă la o distopie la scară planetară este foarte aproape, dacă nu cumva a fost depășită.

Făcînd un pas în urmă, încerc să-mi imaginez cum ar arăta la noi un sistem de reputație digitală. Nu reușesc. Rațiunea îmi spune că e mai bine așa. Și totuși…

Publicat în Părerea mea | Etichetat , , | 5 comentarii

Dreptul de a fi prost

This institution [University of Virginia] will be based on the illimitable freedom of the human mind. For here we are not afraid to follow truth wherever it may lead, nor to tolerate any error so long as reason is left free to combat it.” – Thomas Jefferson.

E deranj mare în America. Sînt (cel puțin) două tabere de zmuciți acolo, dintre care se remarcă un soi de neonaziști și unii numiți generic antifa. Problema nu este doar că sînt îndoctrinați, ci că sînt și violenți.

Pe lîngă nebunii care se duc să-și scoată ochii unii altora, preofensații au găsit ocazia vieții lor și caută să obțină avantaje prin autovictimizare, după un mecanism descris într-un studiu din 2014 produs de Bradley Campbell și Jason Manning. Nici o manipulare, nici o exagerare, nimic nu este interzis în demersul de desființare a „agresorului” și de obținere de noi „drepturi”.

Mai nou, se vorbește despre vindictive protectiveness, care este pasul următor după dreptul indivizilor de a nu fi oripilați de cuvinte, expresii sau idei cu care nu sînt de acord, și care aduce un nou drept – cel de al răzbunării.

Că lucrurile au luat-o razna stau dovadă articole precum cel scris de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în 2015, in The Atlantic: „The Coddling of the American Mind”:

<<Scopul suprem – din cîte se pare – este să se transforme campusurile universitare în „safe spaces” (spații sigure, n.m.) în care indivizii să fie protejați de cuvinte sau idei care le-ar putea crea disconfort. Mai mult decît atît, mișcarea asta caută să pedepsească pe oricine stă în calea acestui scop suprem, chiar și accidental. Asta este „vindictive protectiveness”. Chestia asta crează o cultură în care oricine trebuie să se gîndească de două ori înainte să vorbească, pentru că altfel va fi acuzat de insensibilitate, agresiune sau mai rău.>>

Dezbaterea de idei a devenit mai mult decît oricînd înainte cîh! pe motiv că simpla enunțare a unora dintre idei ar putea transforma, pentru mințile mai înguste, intolerabilul în acceptabil. Problema este că îngrădirea dezbaterii și a ideilor „periculoase” cu mijloace violente a devenit tolerabilă, ceea ce e intolerabil.

Că pe unii educația și dezbaterea de idei nu o să-i facă bine niciodată este destul de clar, însă la fel de clar este că folosirea violenței o să-i facă mai răi și mai mulți. Poate ar trebui, pur și simplu, să respectăm dreptul fiecăruia de a fi prost.

 

 

 

 

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Coprofagia – studiu de caz

Nu e roșu, ci maro închis. Nu e omogen ca pasta de dinți, ci friabil. Iar gustul…

Abia aveam ieri un pic de timp să mă plictisesc, cînd văzui în feed -ul meu o postare de-a tipului din filme care nu există. Postarea asta n-a ajuns acolo de capul ei (nu avea cum), ci în urma distribuirii de către un amic. Preocuparea ploieșteanului nostru pentru bietul consumator român m-a făcut sa zăbovesc un pic pe aici.

La prima vedere povestea asta peste care dădui ieri este despre ticăloșia unui producător de salam, dar în realitate este despre deranjamentul unui individ care oscilează între a se văita de răul pe care și-l pricinuiește singur și plăcerea bolnavă de a împroșca cu căcatul din care se hrănește.

Dar s-o luam metodic. Firul narativ. Pacientul își cumpără un baton de salam de la supermarket, deși se dusese acolo să-și cumpere icre, însă se scuză că nu știe ce-a avut în cap. După ce gustă salamul, este atît de oripilat încît devine brusc preocupat de soarta omenirii, departamentul consumatori români. Autorul se pune astfel în serviciul public și, pătruns de milă, ne face o punere în tema științifică, prin raportarea la salamul de casă făcut de un amic de-al său. La sfîrșit sîntem gratificați cu cîteva recomandări izvorîte din expertiza și întelepciunea autorului.

Stilul se doreste adecvat audienței pe care o ținteste scriitorul nostru. Paleta stilistică cuprinde de la sintagme nevinovate cum ar fi „salamuri de firmă”, pîna la dureri în pula ofuscate. Palidele elemente de jurnalism de investigație sînt sufocate de părerea personală a autorului, care știe el mai bine și care nu are dubii. Stilul devine astfel unul inchizitorial, cu accente de tip Romania Mare:Sunt curios la maxim, ca sunt diferente mari intre cele patru variante de agent gelatinizant. Unele sunt interzise, altele provoaca ulcer… Ce agent puneti in salam, deci? Ce agent?„.

Patologie. Recunoașterea faptului că nu știe ce a avut în cap este o minciună și un adevăr simultan. Este o minciună, pentru că e evident că pacientul a avut de la bun început în plan să arunce cu mizerii în producătorul de salam, ăsta fiind subiectul articolului. Pe de altă parte este un adevăr (pe care nu-l conștientizează), prin prisma faptului că pare să-i lipsească simțul ridicolului, fapt care îl decuplează de la realitate și îl face din cînd în cînd să se întrebe cum a ajuns acolo. Din nefericire, mecanismele de protecție îi estompează rapid astfel de întrebări, pentru că disonanța ar putea fi insuportabilă. Așa se face că rămîne în lumea lui iluzorie, în care „o să dea el ochii cu Radu Timis, de la Cris-Tim„, ca să-i arate cum stă treaba, de fapt.

Salamul din aceasta poveste este ultimul într-o lungă serie de pretexte pentru articole de o calitate îndoielnică , în care autorul își exhibă nedisimulat frustrările. Anterior salamului au fost băuturi răcoritoare, un festival de film etc. Nu îmi rămîne decît să sper că minunatul nostru nuvelist să aibe viață lungă, să-și dea cu grație cu părerea despre orice, astfel încît să rămîna un exemplu viu în patologia psihiatrică.

Sursa foto: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=6082918e521a06492d

Publicat în Părerea mea | Lasă un comentariu