Fundamentalism și prostie tradițională

Principalul mecanism al represiunii din timpul dictaturii ceaușiste a fost înființarea unei clase (sic!) de supercetățeni, fie înrolați în structurile aparatului central comunist, fie în structurile opresive, fie în amîndouă, o specie aparte de sociopați al căror cinism îi făcea capabili să disimuleze integrarea în societate în timp ce își urmăreau interesele meschine, fără nici o urmă de responsabilitate morală sau conștiință socială *. Este vorba despre ceea ce generic s-a numit nomenclatură și securiști.

Cooptarea în nomenclatură sau în tagma securiștilor nu era puțin lucru, iar cînd avea loc era aidoma cooptării în familiile mafiote. Ce trebuia să faci odată ajuns acolo? Păi trebuia să-ți eutanasiezi liberul arbitru și să execuți orice îți cerea partidul, securitatea, șeful, fără ezitări și fără crize de conștiință. De exemplu să-l raportezi pe vecinul sau pe colegul care ascultă Europa Liberă sau pe cel care face bancuri pe seama cuplului Ceaușescu. Sau să-l acuzi pentru lucruri neadevărate pe unul sau pe altul, pentru că așa cerea interesul de stat, prin vocea șefului de la partid sau de la securitate. Sau să răspîndești zvonuri dintre cele mai penibile menite să zăpăcească oamenii obișnuiți, care oricum erau ținuți în întuneric și la propriu, și la figurat. Dacă te dovedeai un colaborator inimos, care nu avea remușcări să bată, să totureze și să omoare oameni, aveai șanse reale de promovare. Reacția unuia ca Alexandru Vișinescu , torționar și criminal comunist, cînd a fost recunoscut de victimele sale și întrebat despre responsabiltatea sa este lesne explicată de suprimarea definitivă a oricărei urme de umanitate. Ce primeai în schimb? Cel mai adesea bani și o poziție de putere, dar și posibilitatea de a te aproviziona preferențial cu produse alimentare și pentru gospodărie din magazine cu circuit închis, ceea ce nu era puțin lucru – carnea, ouăle, brînza nu se găseau aproape deloc pentru muritorii de rînd, iar uleiul, zahărul și pîinea se dădeau pe cartelă, ca nu cumva să mănînci trei felii în loc de două sau să faci diabet!

Reacția jandarmilor la manifestația din 10 August arată același fel de sociopatie, indivizi  care ale căror acțiuni și atitudini sfidează cu obrăznicie reguli morale ale societății, cu aceeași înclinație către servilism și același dispreț pentru condiția umană ca cel al securiștilor de odinioară. Nici nu-i de mirare, fiind vorba de indivizi abrutizați, fără nici o meserie, cu școală puțină și proastă, dar cu o neobosită dorință de parvenire. Fiecare individ angajat în această structură opresivă știe că salariul pe care îl ia acolo nu l-ar putea lua niciodată pe piața muncii, iar în mintea lui protestatarii sînt cei care vor să-i ia friptura de pe masă. Iar recentele măriri de salarii făcute de guvernarea pesedistă sînt făcute special ca să sublinieze ciracilor ce au de pierdut  dacă nu execută orbește ordine, chiar dacă sînt criminale.

Faptul că au acționat la ordin cînd au bătut, cînd au dat cu gaze și cînd au făcut toate mizeriile surprinse pe înregistrări nu îi scuză pe jandarmi, cum nu i-a scuzat nici pe criminalii condamnați la Nurnberg, iar ipoteza că au avut numerele de identificare acoperite probabil că va dovedi intenția criminală și le va aduce circumstanțe agravante.

Faptul că povestea asta nu a stîrnit o reacție serioasă din partea societății arată de fapt cît de mici sîntem și cît de ieftin ne vindem. Însă cu adevărat gravă mi se pare alunecarea spre fundamentalism și ușurința cu care ne-am lăsat dezbinați de non tema definirii familiei.

Pentru că înainte să ne speriem de pericolul familiilor netradiționale, ar fi trebuit să ne scandalizăm de corupția generalizată, de incompetența strigătoare la cer a celor care ne conduc, de ticăloșia sistemului care permite unor condamnați penal să facă legi și să le impună cu forța, inclusiv să își dea singuri grațieri!

*Au fost cooptați în structurile comunist-securiste și psihopați violenți, adevărate bestii, călăi care au schilodit și omorît cu sadism deținuți politici, necesari la instaurarea prin teroare a regimului, dar aceștia au fost îndepartați prin anii 60, pentru că „stricau imaginea partidului”.

Reclame
Publicat în Părerea mea | Lasă un comentariu

Cățeluș cu părul creț sau cum a devenit Liviu un om rău

După scrisoarea lui Rudolph Giuliani (Mediafax) adresată președintelui Klaus Iohannis, în care critică protocoalele secrete dintre DNA, Parchetul general și SRI, mai exact „intimidarea judecătorilor, a avocaţilor apărării şi a martorilor; ascultarea neconstituţională a telefoanelor; mărturii silite şi procese judiciare incorecte”, azi citim pe internetul românesc o poveste din 2016 reîncălzită despre faptul că Wikileaks este de fapt o agentură rusească, iar Julian Assange este omul lui Putin.

Lăsînd la o parte ipocrizia dlui Giuliani, care trăiește într-o țară în care prea multe condamnări penale se dau pe mecanismul „take-it-or-leave-it, for-today-only offer: Plead guilty and get probation or weeks to months in jail. If they refused, they’d wait in jail for months, if not a year or more, before they got to trial, and risk additional years in prison if they were convicted.” (Washington Post), ce au în comun cele două știri?

Cum ar veni, amîndouă condamnă faptul că, deși ai fost prins cu rața-n gură și cu ouă-n buzunar, ăla de te-a trimis în judecată nu a folosit modelul corect de carnet de procese verbale.

Iar cățelușul cu părul creț – să-i zicem Liviu – ce face? Îl ia pe se jură că nu fură în brațe, că v-am zis eu că sînt procese politice, că uite, și avocatul lui Trump spune că „o amnistie ar trebui dată celor care au fost acuzaţi şi condamnaţi ca urmare a exceselor DNA făcute de la implementarea protocoalelor secrete, inclusiv mai multor oameni inocenţi care au fost trimişi la închisoare.”.

Descurcăreala românească.

N-am cum să fiu sigur, dar cred că, cel puțin pînă în tinerețe, Liviu n-a fost un personaj malefic. Dacă n-ar fi existat deranjul din decembrie 1989, cred că băiatul născut la țară, absolvent de liceu dintr-un orășel de provincie, apoi absolvent de Politehnică ar fi fost azi un tovarășul inginer oarecare, poate șef de coloană auto la vreo autobază regională. Dar istoria ni l-a scos în față pe acest nou lider maximo.

În zorii capitalismului autohton, Liviu a pornit și el, la fel ca zeci de mii de alți români, cu un comerț modest. Cum se întîmpla pe atunci și se întîmplă și acum, după primele cîteva experiențe cu reprezentanții autorităților – garda financiară, opc, dsv, itm etc. a simțit că pedalează în gol. Ca patron, nu erai pentru reprezentanții statului decît o vacă de muls, vinovat oricum de chestii încă nedescoperite, iar menirea lor era colecteze bani, pentru buzunarele proprii, pentru șefii care, în înțelepciunea și gratitudinea lor, îi țineau acolo și, uneori, pentru stat. Pentru că, nu-i așa, nu este păcat să furi de la hoți. Asupra neinspiraților care, în situația unui control, porneau prin încercarea de a-și demonstra corectitudinea, se abătea jihadul birocrației – erai unul dintre cei care încerca cumva să arate că ei, reprezentanții autorităților statului, sînt corupți, devenindu-le astfel un fel de inamic personal, unul care le amenința modul de viață.

Cum se întamplă în astfel de cazuri – experiențele astea sunt revelatoare – înțelegi că nu ai prea multe opțiuni. Dintre cei ajunși în situația de mai sus, cei mai mulți se resemnează cu descurcăreala românească și puțini aleg să lupte. Dar mai există o categorie, cea a celor care reușesc să joace în ambele tabere.

Liviu a realizat că dacă ar rămîne simplu antreprenor, în varianta cea mai favorabilă, ar fi ajuns să strîngă bani de o mașină bună la mîna a doua și să-și facă o casă cu WC -ul înăuntru. În varianta mai puțin bună, ar fi rămas robul propriului business, fără bani, fără zile libere, fără bucurii, dar cu datorii în toate cele patru zări. Așa că a ales a treia cale – s-a implicat în politică, devenind astfel un antreprenor de succes conectat direct cu autoritățile statului. Condiția necesară ca schema asta să funcționeze era să cotizeze constant la partid sume importante de bani. La început a dat din buzunar, pînă cînd a reușit să se conecteze la fondurile publice prin atribuiri de lucrări și achiziții cu dedicație.

A urmat o perioadă înfloritoare de vreo zece ani în care a prestat cu maximă eficiență, a urcat în ierarhiile politice, a făcut favoruri, și-a făcut relații, a avut acces la informații, a început să aibe putere să-și aranjeze ploile după cum îi trebuiau și a început să se îmbogățească cu adevărat. Afacerile, care mergeau din ce în ce mai bine, le-a pus pe numele unor oameni de paie sau ale rudelor, iar oportunitățile politice erau mai generoase ca oricînd.

Partea proastă a fost că, undeva pe la mijlocul anilor 2000, cînd Liviu începuse să simtă cam ce înseamnă luxul adevărat, vîntul a început să bată din altă direcție. Favorurile pe care le făcuse, cele pe care le acceptase, toate aranjamentele, averea, erau puse dintr-o dată într-o lumină nouă. Sfînta corupție, cea căreia nu trebuia să i te împotrivești că te lovea jihadul birocrației, nu mai era doar un mijloc prozaic de parvenire, ci devenise cu adevărat periculoasă. Ce pînă mai ieri părea de neconceput devenise dintr-o dată banal – politicieni de rang înalt cercetați pentru fapte de corupție, destituiți din funcțiile publice, făcuți de ocară în toată media, unii dintre ei și condamnați, pentru fapte mai mărunte decît ale sale.

Dintr-o dată viitorul părea sumbru. Traiectoria succesului lui Liviu era presărată cu documente, personaje, evenimente, active și pasive – unele aflate pe alte continente – care pur simplu nu puteau fi făcute să dispară, pentru că erau prea multe. Și atunci a început să ceară favoruri mari. Cînd lucrurile au devenit complicate s-a mutat cu arme și bagaje în tabăra adversă. A încercat să-și facă prieteni printre șefi din serviciile secrete. Însă curînd a realizat că nu putea să și-i facă pe toți prieteni și că era suficient unul singur mai hotărît ca să-l facă să piardă tot. Mai mult decît atît, multe dintre persoanele cu care Liviu colaborase de-a lungul timpului încercau să se disocieze de el pentru că începuse să fie nefrecventabil (risc mare de a fi urmărit/ascultat/interceptat).

Pînă atunci nu avusese veleități de mare lider politic (a știut întotdeauna că n-are carismă), a preferat să stea în penumbră, nu avea nevoie de complicații, voia doar să se bucure de ce agonisise. Aflat dintr-o dată cu sabia deasupra capului, Liviu a trecut la atac – s-a hotărît să obțină cu orice de preț cea mai înaltă poziție în stat care i-ar fi permis controlul total al statului (executiv, legislativ, justiție), adică să oprească prin orice mijloace orice ar fi putut conduce la condamnarea sa. Din punctul meu de vedere, ăsta e punctul în care Liviu a devenit un om rău, momentul în care a hotărît că nimic nu e exagerat dacă vrea să scape de consecințele faptelor lui de corupție. Pînă aici nu a fost decît un individ cu principii morale insuficient conturate, care deși făcea parte din categia baroni locali, nu era decît un găinar cabotin imersat într-un mediu în care nu prea puteai să nu te murdărești și care și-a zis că n-are ghinionul ăla să fie prins tocmai el, pentru că, he he!, sînt mulți alții mai corupți ca el.

Așa că Liviu a pornit hotărît să dea foc la țară, sub atenta îndrumare a uneia dintre cele mai odioase firme de intelligence din lume, victimizîndu-se în același timp că ar fi ținta unor scenarii fantasmagorice de suprimare. Deși planul i-a reușit în mare măsură (mai ales cu datul foc la țară), în mod ironic asta nu l-a ferit totuși prea bine, pentru că a primit și a doua condamnare penală, care îl face pasibil să intre puțin la închisoare.

Deși refuză și se luptă cu toate puterile să nu piardă atît de ușor tot ce a agonist cu sudoarea frunții, Liviu știe că, mai devreme sau mai tîrziu, tot va trebui să mai meargă odată la sfatul popular, pentru că vorba aia, cîteodată poți să-i păcălești pe toți, pe unii tot timpul, dar nu-i poți păcăli pe toți tot timpul.

Acesta este un pamflet, iar orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întîmplătoare.

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. | Etichetat , | Lasă un comentariu

Nae Cațavencu și statul paralel

Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia! … Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!

La fel de combativi ca directorul ziarului Răcnetul Carpaților, cațavencii de azi nu ostoiesc cu statul paralel. Și dă-i, și luptă! Mi se pare remarcabil cum, la aproape 150 de ani de la prima demascare de proporții a statului paralel, încă dezbatem la modul serios această temă.

Cetățeni responsabili, unii dintre ei oameni educați, cu pretenții, descoperă brusc marea problemă a țărișoarei noastre dragi și se năpustesc fără rezerve să condamne ce? Jocurile de culise și traficul de influență care reprezintă o constantă în toată istoria omenirii. Fie că e vorba de monarhi, șefi de state, politicieni, agenți de informații, diplomați, reprezentanți ai clerului sau promotorii unor mișcări subversive, toți au făcut parte din una sau mai multe facțiuni ale ecosistemului statului paralel.

Pentru că da, statul paralel este fomat din mai multe facțiuni. De exemplu, pe timpul lui Ceaușescu erau cel puțin trei asemenea facțiuni – cea filo-sovietică, cea naționalist-protocronistă și cea filo-occidentală. Ceaușescu era reprezentantul celei de-a doua, cea mai puternică, iar evenimentele din Decembrie 1989, au schimbat această stare de lucruri, aducîndu-i pe reprezentanții primei facțiuni la putere. Chestia e că, pe la sfîrșitul anilor ”90, facțiunea filo-rusă de la noi a rămas fără susținerea vecinului de la răsărit, unde venise la putere un filo-occidental (Boris Yeltsin), moment speculat de filo-occidentalii de la noi, care ne-au pus pe o traiectorie de aderare la NATO și mai tîrziu UE. Evident că lucrurile nu au mers lin, cei din facțiunile adverse – naționaliștii și mai ales filo-rușii nu au încetat nici un moment să saboteze eforturile diplomatice și politice de raliere la valorile occidentale, apelînd sistematic la acele tehnici subversive (manipulare, șantaj, mită) care formează de fapt imaginea de bau-bau a statului paralel. Da, facțiunea filo-occidentala s-a organizat și a reușit încet-încet să taie dintre capetele balaurului filorus și al celui naționalist. Am putut vedea astfel condamnări la cel mai înalt nivel pentru mită, pentru trafic de influență, pentru șantaj, pentru abuz în serviciu. Desigur că demersul facțiunii pro-occidentale nu a fost fără cusur, fiind marcat și el de trădări și abuzuri, dar pentru omul de rînd este mai curînd îndreptățit. La capătul celălalt, reprezentanții celorlalte două facțiuni, care au furat, mințit și s-au îmbogățit din jafuri făcute cu impunitate, țipă ca din gură de șarpe că nu li se respectă drepturile (sic!), că se folosesc tehnici ale serviciilor de informații ca să fie prinși și că se fabrică dovezi împotriva lor, ca și cum averile pe care le au ar fi putut fi strînse dintr-un salariu de bugetar în doar cîțiva ani.

Dacă lăsăm ipocrizia și spaimele nejustificate deoparte, problema noastră azi nu este existența statului paralel, pentru că el a existat și va exista încă multă vreme de acum încolo, ci care este agenda acestuia. Rămîne să ne hotărîm ca nație încotro vrem să o luăm – fie pensii speciale, pomeni electorale, jaf în bugetele publice, incompetență pe toate palierele administrației publice, aplicarea polarizată a legii, limitarea drepturilor civile, mita ca mod de viață, toate sub conducerea unei grupări care își negociază libertatea și susținerea externă prin sacrificarea siguranței naționale, fie stat de drept, egalitate în fața legii, cheltuirea responsabilă a banului public, promovarea pe bază de merite și revenirea la buna morală.

Este o certitudine că opoziția liberală („statul paralel”) va îndeplini toate dezideratele de mai sus? Probabil că nu, însă nu e nici o îndoială că actuala putere va compromite orice idee de democrație, libertate și stat de drept, aruncîndu-ne într-o realitate paralelă infernală.

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea | Etichetat , | Lasă un comentariu

Comisia pentru adevăr

Oricum, pentru a afla adevărul, poate e nevoie de o comisie.Florin Iordache

Declarațiile și atitudinile recente ale politicienilor de la putere cu privire la justiție îmi aduc aminte de Nicolae Ceaușescu.

Multă lume îi lua apărarea piticului în legătură cu situația grea în care se zbăteau românii la sfîrșitul anilor ”80, că, vezi Doamne, nu știa, că era izolat de realitate de oamenii răi etc.

În august 1989, Ceaușescu a acceptat să dea un interviu revistei Newsweek. Jurnalistul american Michael Meyer rememorează începutul interviului, cînd îl întreabă pe Ceaușescu despre penuria de alimente.

  • Cum să fie penurie de alimente?!
  • Păi am fost în magazine alimentare și n-am văzut nimic pe rafturi.
  • Da, pentru că totul este păstrat în depozite.

Cam aceeași este reacția ministrului justiției în legătură cu modificarea legilor justiției, cu revocarea șefei DNA și așa mai departe. La fel și cu șeful camerei deputaților care vrea să valideze adevărul prin parlament. Adevărul lor. Asta a făcut Ceaușescu, asta fac și ăștia de acum: „Pentru că putem!” – ca niște veritabili smardoi. În plan intern aproape nimeni nu mai are curaj să protesteze, pentru că fie te arestează pentru fapte închipuite, fie te dau în judecată pentru defăimare, fie te reclamă la una din instituțiile preș care te execută fără să clipească. Iar pe excentricii care mai au curajul să zică ceva, din nou la fel ca pe timpul lui Ceaușescu, după ce îi saltă de pe stradă, îi trimit și la psihiatrie, pentru că, nu-i așa, doar un nebun ar mai putea să protesteze într-o societate capturată de mafioți.

Iar ziariștii străini, politicienii străini și responsabilii din diversele structuri europene din care (încă) facem parte, sînt luați la mișto după modelul din dialogul de mai sus.

Problema smardoilor este că, încet-încet, rămîn fără legitimitate și ajung să se bizuie doar pe forță, asemenea lui Nicolae Ceaușescu. Doar că nici asta nu ține prea mult, pentru că cultivarea corupției și incompetenței nu poate duce decît la criză economică, foame, dificultăți de a plăti salarii și, mai ales, pensii, la fel ca…

Iar atunci sfîrșitul ăstora va fi tot ca al lui Ceaușescu.

Publicat în Chestii care ma enerveaza | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Șmecheria ca ethos românesc (II)

Azi am citit postarea dlui Bogdan Glăvan despre pățania sa de ieri la o fabrică („mai degrabă un fel de depozit gigant”) de la marginea Bucureștilor. Pe scurt, dl. Glăvan, care intrase pe jos în fabrica nenumită, a vrut să părăsească fabrica pe aceeași poartă pe care intrase, dar a fost împiedicat de un angajat al firmei de pază pe motiv că acea poartă e doar pentru intrare, nu și pentru ieșire, cu excepția autovehiculelor. Agentul de pază a explicat că, potrivit regulilor lor, există o altă ieșire pentru cei care nu sînt cu mașina. Iar dl. Glăvan, în perfectul stil românesc de descurcăreală, ce face? Ca să ocolească regula, se urcă în mașina unui necunoscut, ieșind astfel din fabrică prin același loc pe unde intrase. Și, ca să nu dezmintă minunatele apucături românești (pentru care probabil că avem, oricum, recunoaștere internațională!), iese și se laudă cu chestia asta pe feisbuc (#constitutiacorporatiei , #fucklogic ).

Din păcate pentru noi, dacă și între cele mai destupate minți ale acestui moment avem genul ăsta de atitudine, cred că șansele noastre de e reveni la normalitate sînt nule.

Dar  la care atitudine mă refer? Păi s-o luăm pe rînd: atitudinea față de om – agentul de pază, la care se referă peiorativ „un nene, șefu’ portarilor”, care l-ar fi „tras de guler”. Lucrurile sînt lămurite în dialogul redat de dl. Glăvan, unde vedem că agentul de pază nu a fost  foarte politicos, dar nici bădăran. E nedemn să nu-ți înfrînezi frustrările și să tratezi cu aroganță un om care, cel mai probabil, este mult sub nivelul tău de educație, dar care nu este acolo decît ca să-și facă datoria (față de patron).

Apoi atitudinea față de situație – cel mai probabil regula privind accesul în și din fabrică nu era inventată de agentul de pază, ci chiar de conducerea fabricii. În cazul unui potențial partener de afaceri (cum pare să fie cazul aici), minima curtoazie impune respectarea regulilor sau negocierea, strict în această ordine, oricît de cretine ar fi (sau ni se par a fi) aceste reguli. Desigur, negocierea poate conduce la abandonarea colaborării (reguli cretine pot însemna dificultăți ulterioare în colaborare), dar aceasta se face cu cei împuterniciți să semneze contractul, nu cu agentul de pază…

Pe urmă, atitudinea față de proprietate. Contextul era că dl. Glăvan se afla în vizită pe proprietatea colaboratorului său. Gazda are libertatea să facă ce și cîte reguli poftește (cîtă vreme nu încalcă legea și nu îți afectează integritatea), iar tu, oaspete, din respect pentru proprietate, ai obligația să te conformezi. Iar dacă regulile gazdei sînt absurde și nu oferă oaspeților un respect măcar egal cu cel pe care îl așteaptă de la aceștia, tu ai libertatea să încetezi orice (potențială) colaborare – în fond nu te poate supăra decît odată. Altfel e ca și cum ai sări gardul – Ha! Nu m-a văzut, l-am păcălit!

Nu în ultimul rînd, trufia. Ok, ai ales o cale neortodoxă ca să eviți un disconfort, fie! Dar de ce să te lauzi cu asta?

Cum? Nu te lauzi, ci îi cerți pe ceilalți pentru inadecvarea lor? Serios?!

După cum scriam în urmă cu aproape trei ani, problema este că sîntem ca societate ca în bancul ăla în care un șofer care voia să-l impresioneze pe amicul său traversa toate intersecțiile pe culoarea roșie a semaforului, explicînd de fiecare dată că el poate să facă chestia asta fiind șmecher. Asta pînă la momentul cînd a ajuns într-o intersecție la culoarea verde a semaforului, unde s-a oprit brusc. Amicul l-a întrebat pe șoferul nostru: Bine, dar acum e verde, de ce nu treci?! Nu, pentru că s-ar putea să vină un alt șmecher din partea cealaltă!

Îl voi aprecia în continuare pe dl. Bogdan Glăvan pentru umorul său și pentru principiile pe care le promovează, chiar dacă uneori mai calcă strîmb. În fond, un pic de critică sau ironie nu poate face decît bine unui ego obisnuit prea adesea să aibă dreptate 😉

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Despre fanaticul Iisus și vrăjitorul (din) Oz

Hoinărind eu pe internet pe aici, am dat de o postare a dnei Magda Grădinaru de ieri – joi, 05 Aprilie 2018, trei zile înainte de sărbătoarea Învierii .

Postarea reia un interviu din Decembrie 2016, realizat de dna Grădinaru cu prozatorul Amos Oz.

Pentru că republicarea acestui interviu este vădit legată de sărbătoarea care vine, dar și pentru că conține niște inexactități supărătoare, mă simt și eu, asemenea dlui Amos Oz, „de neoprit de a-mi exprima public opiniile politice, ideologice”. Evident, pentru cine e dispus să le afle 🙂

Interviul, prilejuit de publicarea în limba română a romanului „Iuda”, debutează cu o afirmație bulversantă: „De regulă, adevăraţii fanatici sunt cei care îi văd pe trădători peste tot şi care îi vânează pe trădători şi încearcă să îi distrugă pe trădători. În ochii fanaticului, toţi cei care se schimbă, toţi cei care încearcă să fie diferiţi, toţi cei care oferă variaţii la adevărul acceptat, toţi aceştia sunt priviţi drept trădători.”. Și nu pentru că ar fi total neadevărată.

Ce vrea să zică, de fapt, dl. Oz este că trădătorii nu sînt atît de condamnabili pe cît sînt fanaticii. În cuvintele dlui Oz, trădătorul este (adeseori) „Cel care iese în evidenţă, câteodată cel care este cu un pas în faţa timpului în care trăieşte sau cel care are un mod de gândire alternativ.” și susține acest punct de vedere enumerînd o seamă de indivizi care în istorie care au fost etichetați drept trădători, iar azi sînt considerați eroi.

Cu alte cuvinte, vorbind despre trădare, n-ar trebui să ne vină prea greu să punem semnul egal între Iuda, din povestea petrecută în grădina Ghetsimani, care a înșelat în mod perfid încrederea mentorului său, trimițîndu-l la moarte, și, să zicem Aleksandr Solzhenitsyn, cu al său Arhipelag Gulag, care a avut neobrăzarea să trădeze înaltele idealuri sovietice. Cam același lucru, nu? Nu, în nici un caz nu, pentru că nu putem să ne facem că nu știm de existența moralității.

În ce privește fanatismul invocat de dl. Oz, și aici avem o problemă, pentru că acesta are două conotații, sensibil diferite – avem pe de-o parte bigotismul, în care guvernează intoleranța, iar argumentele raționale sînt considerate irelevante, și convingerea, ca părere fermă asupra unui lucru la care am ajuns în urma unui proces rațional, chiar dacă este în contradicție cu opinia majorității sau a celor de la putere. Altfel ar fi cam ușor să aruncăm anatema fanatismului asupra eroilor din istoria cunoscută care s-au sacrificat pentru binele comunităților din care făceau parte. De altfel cam toți invadatorii și reprezentanții regimurilor totalitare din istorie au catalogat mișcarea de rezistență drept fanatism… Iar discuția despre compromis depinde la care capăt al puștii te afli 😉

Mi-a plăcut metafora cadoului făcut umanității de Stalin și Hitler. Se pare că nu toți cei care au avut în grijă cadoul ăsta au înțeles că are condiții speciale de păstrare și, din păcate, l-au terfelit în asemenea hal încît a expirat înainte de vreme.

Publicat în Părerea mea | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Cîntarea României. Reloaded.

Democraţia nu trebuie înţeleasă denaturat.” N. Ceaușescu

Unul dintre cele mai abjecte lucruri produse în perioada socialist-ceaușită a fost festivalul Cîntarea României (1976 – 1989).

Pentru cine a deschis televizorul mai tîrziu, „Cântarea României era definită ca un “festival al educaţiei şi culturii socialiste…, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creaţie şi interpretare, menită să îmbogăţească şi să diversifice viaţa spirituală a ţării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural naţional şi universal.”. Implicaţia directă era că orice creaţie artistică, dar şi tehnică, orice manifestare culturală, spectacol de amatori sau folcloric, reprezentaţie teatrală, etc. trebuiau să obţină aprobarea „activiştilor” responsabili cu Cântarea României, prezenţi în fiecare întreprindere şi în fiecare sat.” (Tismăneanu et al, 2007, p. 602).

În fiecare sat… Citim azi (2018 a.d.) în Republica.ro că <<Angajații Primăriei Bascov (Argeș, n.m.) au trimis „la Măruță”, de pe telefoanele de serviciu, mii de SMS-uri în valoare de 100.000 de lei ca să câștige concursul „Duelul Ansamblurilor”>>. Potrivit articolului, sînt cîțiva consilieri care s-au opus decontării celor 100.000 Lei din bugetul public al localității, dar probabil că vor fi ignorați.

Ce avem noi aici? Ca și pe timpul lui Ceaușescu, avem în fiecare sat, oraș etc. activiști politici de ispravă care se ocupă cu distrarea populației. Din cam toate partidele. Care organizează din bani publici de la festivaluri, tîrguri, evenimente culturale – concerte, piese de teatru etc., evenimente sportive, sponsorizări de echipe de handbal, ziare editate-printate-distribuite gratuit, campanii de promovare la antena3, pînă la concursuri gen „Cea mai frumoasă façadă”.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu, activiștii de partid se ocupă cu distragerea atenției de la problemele reale ale societății – lipsuri și subdezvoltare economică generate de corupție, incompetență și orgolii primitive, respectiv cu fabricarea unei pseudo-realități roz, cu multe brizbriz -uri.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu se cenzurează la greu – fie că e vorba de rețele de socializare, unde activiștii de partid șterg comentarii critice și blochează utilizatori, sau redacții de știri, se fac denunțuri, se fac liste negre, se fac presiuni, se întrerup proiecții de film în săli publice de spectacol în timp ce autoritățile se uită în partea cealaltă etc. Decît să reclami un abuz al unui funcționar din primărie sau al unui director de gradiniță, mai bine îți vezi de treabă, că nu știi pe cine deranjezi…

Ca și pe timpul lui Ceaușescu avem artiști care nu au nici o jenă să ridice osanale politicienilor zilei și să-și vîndă prestațiile la evenimentele „culturale” (de fapt electorale, dar plătite din bani publici) organizate de activiștii de partid, devenind abonați cu drepturi depline ai bugetelor publice locale și centrale.

Că sînt unii – destul de mulți, după opinia mea, care gustă genul ăsta de distracție, validînd astfel cumva democratic alocarea resurselor publice, n-am ce să fac, însă nu pot trece cu vederea cîteva aspecte supărătoare care vin la pachet cu noul festival al culturii și educației socialiste: resuscitarea naționalismului, intoleranța față de tot ce nu e conform cu linia oficială, reincriminarea delictului de opinie, jaful generalizat.

Se pare că omul nou pe care voia să-l creeze geniul din Carpați nu numai că a fost un experiment reușit, dar a făcut și pui. Nu m-ar mira să apară din nou organizațiile de șoimi ai patriei, pionieri și taberele PTAP.

  • Tismăneanu, V., Alexandrescu, S., Berindei, M., Ticu Dumitrescu, C., Filipescu, R.,
    Ierunca, V., Ilieşiu, S., Kligman, G., Lovinescu, M., Manolescu, N., Oprea, M., Patapievici, H.-R., Petrescu, D., Pippidi, A., Rusan, R., Salat, L., Tănase, S., Vasile, C.,  Zub, A. 2007. Raport final. București: editura Humanitas.
Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu