În ce culoare vopsim barca cu care ne scufundăm

Cam 80% din clasa politică actuală de la noi este coruptă și ineptă, plină de indivizi șantajabili, promovați acolo tocmai de-aia; majoritatea asta de 80% este manevrată în interes personal de o bandă de ticăloși – în special pentru evitarea proceselor și a condamnărilor pentru infracțiuni economice, dar și numeroase alte tipuri de infracțiuni; banda asta de ticăloși – un distilat al răutății, prostiei, imposturii și nimicniciei societății românești contemporane – a ajuns la conducere prin indiferența unei mari majorități a electoratului, dar cu susținerea celor care au putut fi cumpărați cu 50 de lei la pensie sau cu paranghelii gen Căcâna, cu pelerinaje executate industrial și cu larga participare a interlopilor locali, care au căpătat astfel liber la furat de la împărăție.

Banda de ticăloși nu numai că a amanetat economia țării ca să dea mită electoratului captiv, format din specialiști în tăiat frunză la cîini – frați, surori, cumetri, nași, fini și amante, plus armata de asistați sociali și pensionari, dar a dat drumul criminalilor din pușcării. Și pentru că nu e deajuns, dezincrimiează furtul din bani publici, abuzul în serviciu și pregătesc o amnistie nemaivăzută ca să fie siguri că n-o să ajungă la ei închisoare.

Și, în pragul dezastrului, avem așa-zise dezbateri ideologice, în care ne punem etichete din spectrul tefeliști, neo-marxiști, sexo-marxiști, socialiști, naziști, fasciști, creștinopați, neo-liberali etc. Cum ar veni, problema noastră nu este cangrena și septicemia, ci ifosele legate de culoarea bărcii în care ne scufundăm.

Ifosele unor oameni educați, tineri, care se lasă pradă vanităților personale, care nu mai au răbdare și se radicalizează în ideologii exotice. Ifosele acelor tineri educați care, deși văd semnele bolii, în foarte rarele ocazii care contează, rămîn pasivi și nu votează împotriva pletorei de ticăloși, justificîndu-se cu „Nu e problema mea” sau „Oricum nu se schimbă nimic”.

Cea mai recentă temă de ceartă este catedrala neamului, acest vapor de neam prost, sau, cum zice Daniel, „corabia care ajută pe oameni să treacă de la viața pămîntească vremelnică la viața cerească veșnică”. Pentru că biserica nu este, așa cum am fi putut crede, o instituție care să ne învețe să fim mai buni și mai vituoși, care să fie aproape de cei necăjiți și care să vorbească limpede împotriva opresiunii, ci o societate comercială de transport naval care, în goana ei după bani și privilegii, a ales să facă politică de partea bandei de ticăloși aflați la putere, folosind ca monedă de schimb masele de credincioși pe care i-au prostit.

Care credincioși nu sînt, nici ei, deloc absolviți de vină în această conspirație împotriva bunului simț, pentru că participă cu evlavie la propăvăduirea ticăloșiei, hoției, minciunii, prostiei, răutății, incompetenței, a slăbiciunii, a nedreptății și a urîtului, fără să tresară la expunerea ostentativă a opulenței într-o țară în care sărăcia e la ea acasă.

Vapor, corabie sau barcă, tot găunoase sînt, indifent de culoare, și pare că nu mai există decît un singur colac de salvare, selecția naturală.

Reclame
Publicat în Părerea mea | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Cu liberalismul la doctor

LIBERALÍSM s. n. 1. Doctrină politică și economică bazată pe ideea dreptului individului la egalitate, proprietate, libertate de expresie și acțiune, care proclamă principiul neintervenției statului în economie, existența economiei de piață etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr. libéralisme.

sursa: https://dexonline.ro/definitie/liberalism/863954

liberalism

lib·er·al·ism (lĭb′ər-ə-lĭz′əm, lĭb′rə-)
n.
1. The state or quality of being liberal.
2. a. A political theory founded on the natural goodness of humans and the autonomy of the individual and favoring civil and political liberties, government by law with the consent of the governed, and protection from arbitrary authority.
2. b. often Liberalism The tenets or policies of a Liberal party.
3. An economic theory in favor of laissez-faire, the free market, and the gold standard.
4. Liberalism
a. A 19th-century Protestant movement that favored free intellectual inquiry, stressed the ethical and humanitarian content of Christianity, and de-emphasized dogmatic theology.
b. A 19th-century Roman Catholic movement that favored political democracy and ecclesiastical reform but was theologically orthodox.

sursa: https://www.thefreedictionary.com/liberalism

Adică n-am nici o intenție să descurc brambureala de înțelesuri recente ale liberalismului, brambureală în topul căreia conduce, evident, cea mai liberală țară din lume, în care termenul a căpătat conotații de-a dreptul rușinoase 🙂 Și n-am treabă nici cu meschinăria liberalilor de inspirație uselistă, care din păcate sînt încă foarte mulți. În schimb, mă voi rezuma la limitele date de definițiile de mai sus.

Problema este cu acei liberali cărora le place libertatea dar nu acceptă să plătească prețul, și care, în momentul în care ceva nu le convine, cer intervenția statului să dea o lege prin care să îngrădească ceva – fumatul în cluburi private, avortul, căsătoria dintre persoane de același sex,  consumul de droguri, prostituția etc.

De exemplu, dl. Vlad Petreanu, care acuma se scandalizează de reacția abuzivă a statului la reclama „Copiii referendumului” a celor de la Declic, n-a avut nici o problemă să ceară insistent intervenția aceluiași stat ca să interzică fumatul inclusiv în cluburi private. Campania asta, prin trimiterea pe care o face (foarte bine!) la serialulul distopic The Handmade’s Tale, este de fapt o palmă morală dată pudibonderiei, obscurantismului și bigotismului promovate de odioasa alianță care cere intervenția statului la cel mai înalt nivel – modificarea constituției. Și da, indignarea dlui Petreanu este justificată, chiar dacă nu înțelege că statul e cu atît mai intruziv cu cît îi cerem mai mult să intervină în fel de fel de privințe care ni se par nouă existențiale.

Sau, ca să dau alt exemplu de iliberalism, printre adepții laissez-faire care susțin și la noi homeschooling -ul ca alternativă la monopolul statului în educație (foarte bine!), sînt unii care se definesc ca fiind pro-life, adică susțin intervenția statului împotriva (sîc!) dreptului femeilor de a face avort. Mizeria asta de pro-life este în mod evident un termen politizat la fel de deplorabil ca și cei care îl folosesc fără să aibe nici o tresărire de conștiință. Ești împotriva avortului? Foarte bine, zi așa, nu te da după pătrunjel spunînd că ești pentru viață! Ah, vrei susținerea statului pentru îngrădirea prin lege a avortului? Înseamnă că ai pierdut orice urmă de moderație într-o dezbatere în care sînt multe argumente serioase și pentru, și împotrivă, și ai trecut deja la „argumentul” forță, ceea ce numai liberal nu este.

Bonus, sînt șanse mari să intri în plasa populiștilor, alături de o grămadă de alți idioți utili, care au abdicat de la rațiune, compasiune și common sense în favoarea frustrărilor, a fricilor și, da, a recompenselor, care ajung să legitimeze cele mai odioase regimuri totalitare.

Pentru cei mai tineri, citiți și articolul din Adevărul. <<Unul dintre cei care au subliniat importanţa schimbării legii avorturilor [în sensul interzicerii, n.m.] a fost Alexandru Drăghici, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR, care a atacat dur. „Tot studiul acesta“, zicea el, „e o însăilare a experienţei auzite din diferite ţări, există în el multă demagogie şi se propune să se dea fel de fel de prime ca şi cum statul ar trebui să cumpere aceşti copii. Fiecare dintre noi suntem fii de muncitori sau ţărani, de oameni sărmani şi ştim cum am crescut. Nu ştiu de ce alergăm în altă parte să căutăm experienţă. Trebuie să terminăm odată cu decretul acesta păcătos (Decretul din 1957 de liberalizare a avorturilor, n.r.) care nu face decât să încurajeze libertinajul, iar familia să fie familie. De asemenea, trebuie să luăm măsuri să oprim divorţurile“.>>

sursa: https://adevarul.ro/news/societate/video-decretul-mortii-10000-femei-ucise-numele-meternitatii-povestile-tulburatoare-femeilor-obligate-bata-devina-mame-epoca-aur-1_51654bd300f5182b85a327fb/index.html

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea | Etichetat , , | Lasă un comentariu

De bine, de rău, nu e prea bine

Never forget that everything Hitler did in Germany was legal.
Martin Luther King Jr.

După aproape 30 de ani de căderea pactului de la Varșovia, probabil cea mai mare închisoare din epoca modernă, 30 de ani în care am avut undă verde să ne dezbărăm de totalitarism, frică, decădere morală și să ne înscriem pe drumul normalității – libertate economică, politică și de mișcare, pare că totalitarismul nu și-a spus ultimul cuvînt.

Ce au în comun România, SUA, Ungaria, Venezuela, Turcia, Rusia, dar și Polonia, Olanda, Filipine, Spania și, de curînd, Brazilia? Aș spune că, la fel ca germanii, rușii și italienii de la începutul secolului XX, au reușit să transpună în viață din nou zicerea românească „Am scăpat de dracu și am dat de tac-su!”.

N-o să înșir aici citate și link -uri pe teoria asta – ar fi mult mai plictisitor decît de obicei, ci o să încerc să fac un mic manual al populistului.

  • Ești un individ mediocru, fără perspective, dar care se descurcă fără să se împiedice de principii;
  • Ai spirit antreprenorial și vezi imediat oportunitățile oferite de context;
  • Ești modest educat, mai ales la capitolele istorie, filosofie, economie, dar…
  • ai un profil psihologic de sociopat și ești încredințat de misiunea ta (divină?) de a aduce lumea pe un drum mai bun, care evident, poate să-ți fie (mai ales) și ție favorabil.

Și vii cu bagajul ăsta și vrei să ieși cumva în evidență, că anonimatul e pentru fraieri. Ei bine, se poate:

  1. Identifici care sînt principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.);
  2. Ai grijă să eviți cu strășnicie investigarea cauzelor reale;
  3. Promiți că răstorni lumea, că elimini pentru vecie șomajul, sărărcia, inflația, corupția, lipsurile și toate relele pămîntului, chiar dacă habar n-ai cum ai putea face asta și, de fapt, nici nu te prea interesează;
  4. Inventezi cauze fanteziste ale nemulțumirilor populare (cu cît mai fanteziste, cu atît mai bine vei beneficia de reclamă gratuită!) și cauți țapi ispășitori;
  5. Mimezi reforma, dar de fapt nu faci decît să-ți pui oameni obedienți în posturi cheie și modifici legislația astfel încît să permită manevrele tale, care altfel nu au nici un fundament moral sau economic;
  6. Îți concentrezi toată energia pe defăimarea țapilor ispășitori, cu un discurs cît mai belicos;
  7. Elimini contestatarii și dizidenții, genul care văd și spun fără jenă că împăratul e gol, fără să te împiedici în detalii cum ar fi respectarea drepturilor și libertăților elementare, că ai de-a face cu inamici ai șansei la bunăstare populară universală;
  8. Ai reușit – ești dictator!

Evident că, statistic, unele dintre măsurile pe care le iei sunt benefice, și există numeroase exemple – eliminarea unor taxe, diminuarea birocrației, proiecte de investiții, neutralizarea unor carteluri nocive etc. – însă toate astea nu fac parte dintr-un plan coerent, cu obiective clare și strategii consistente, ci sînt mai degrabă acțiuni bezmetice, ca un tratatament cu antibiotice autoprescris cînd te doare capul.

Partea cea mai proastă nu este că faci și greșeli, ci că nu ai mecanisme de analiză și corecție, pentru că te-ai înconjurat de yesmen -i la fel de incompetenți și lipsiți de busolă morală ca și tine, care nu ostoiesc să te complimenteze și găsească vinovați mereu în altă parte decît acolo unde sînt…

Deja cînd ai ajuns aici te afli pe o spirală care coboară într-o altă fundătură a istoriei din care nu poți ieși, dar în care tragi după tine destinele unei națiuni întregi, sau mai rău.

Care națiune are și ea partea ei de vină. Cum ce vină?! Păi dictatorul a avut o susținere populară care i-a conferit legitimitate, indiferent dacă accederea la putere s-a făcut democratic sau prin violență. Ah, că și-a pierdut legitimitatea aia cînd și-a arătat adevărata față? Cam tîrziu, pentru că era previzibil!

Aici nu mai este despre stînga – dreapta, progresism vs. conservatorism, ci despre pierderea bunului simț. Comuniștii i-au scos vinovați pentru toate păcatele lumii pe capitaliști, naziștii pe evrei, iar fasciștii pe socialiști și imigranți. Sigur că sînt probleme, dar oare de cîte ori trebuie să mai ajungem în comă după ce ne-am tăiat craca de sub picioare ca să înțelegem că populismul nu este soluția?

Publicat în Chestii care ma enerveaza, Părerea mea | Etichetat , | Lasă un comentariu

Ievaluarea democraturii mioritice

O nație în care ponderea buimacilor, a nesimțiților și a celor care cred că șmecheria e un mod onorabil de viață e mai mare decît a celorlalți are rezultate pe măsură.

Printre cele mai relevante clișee ce ne caracterizează putem enumera:

  • Da’ ce, domle, dumneata ești perfect?
  • Nu merg la vot, că toți sînt la fel.”, cu varianta pentru intelectuali cu principii „Nu vreau să mai votez răul cel mai mic!
  • „Cum o vrea Dumnezeu.”
  • O mică atenție pentru dvs… – nu-mi aprobați și mie cererea asta?
  • Bă, tu știi cine sînt eu?!

Faptul că avem infractori condamnați în poziții de conducere ale statului, plagiatori ordinari pe posturi de miniștri și o analfabetă pe post de prim ministru sînt consecințe firești ale celor de mai sus.

https://i1.wp.com/www.striblea.ro/wp-content/uploads/2014/06/ma-pis-pe-el-de-vot.jpg

Sursa: http://www.striblea.ro/de-vorba-cu-fata-care-se-pisa-pe-el-de-vot/

Orice buticar care vrea să conducă țara asta face acest calcul simplu:

  1. cam 20% din electorat poate fi prostit cu un kil de ulei și unul de făină, găleți de plastic, doi poli în plus la pensie și Latrina 3 la liber; cam 15% din electorat e plecat la lucru în străinătate și nu-i prea mai arde de politica de la noi (și nici n-ar putea să voteze pe sistemul actual); cam 15% din electorat merge în direcția de bun simț, iar restul de cca. 50% nu votează, fie că oamenii au ceva important de făcut – de ieșit la grătar, de exemplu, fie că sînt oameni cu „principii” gen Mă piș pe el de vot.
  2. alegerile sunt odată la 4 ani și le poți cîștiga cu ăia 20%, iar odată cîștigate, poți să faci cam ce vrei. Sigur, trebuie să-i ții ocupați pe ăia 20% care te-au votat, care îți asigură în continuare legitimitate. Îi mituiești pe cîțiva care contează (sînt destui ticăloși rămași în sistem de pe vremea lui Ceașcă), ăia care nu se lasă mituiți îi schimbi, te înconjori de slugi obediente șantajabile, și dă-i. Poți să îți dai ce legi ai nevoie, poți să schimbi regulile electorale în așa fel încît să te avantajeze pe tine în dauna celorlalți, poți să bați, să gazezi, să arestezi și să amendezi pe cei care protestează împotriva ta, poți să schimbi judecători, procurori, ofițeri de poliție, armată și servicii de informații care nu sînt obedienți etc. Da, cam orice. Păi cine să te tragă de urechi?! Statul? Păi TU ești statul! Comisia de la Veneția? Comisia Europeană? Consiliul Europei? Ăia sînt prea departe, prea normali ca să înțeleagă absurdul societății noastre, și prea puțini dintre băștinași țin seama de ce zic. Americanii? Ăia sînt prea ocupați să gestioneze problemele cu maimuța portocalie, ca să le pese de țări bananiere. Deci, open for business.

Partea amuzantă, dacă n-ar fi tristă, este că nici măcar o dictatură ca la carte nu sînt în stare ăștia să facă. De exemplu, tartorul de la justiție a intrat zilele trecute în concediu de odihnă uitînd să-l demită abuziv pe procurorul șef. Și ce face? Se întoarce scriptic din concediu pentru o zi, face o ievaluare de ficțiune, demarează procedura de demitere, după care intră din nou în concediu. Fabulos! Pentru cei care încă mai au îndoieli, să știți că și dictatura lui Ceaușescu era minunat deghizată în democrație. Pe occidentali i-a păcălit ani la rînd 🙂

Ce e de făcut? Desigur, trebuie să înceapă să ne pese, să ne implicăm, să luăm atitudine împotriva minciunii, corupției, imposturii și nesimțirii. Dar cred că marea problemă pe care trebuie să o rezolvăm acum este să demitizăm politicienii. Trebuie să încetăm să gîndim ca niște copii – nici un politician nu este Zîna cea bună sau balaurul cel rău (nici măcar Dragnea), ci sînt oameni cu calități și defecte, pe care, ca adulți, ar trebui să știm destul de ușor să-i citim cît de onești și bine intenționați sînt. În fond, cum îți alegi prieteni sau un partener de viață? Visînd la Ilene Cosînzene sau Feți frumoși și rămînînd la burlăcie veșnică? Alegînd un model care face bulevardul doar pentru că arată bine sau un interlop doar pentru că are bani mulți și mașină tare, deși, chiar dacă nu te va trăda niciodată, nu vei ști niciodată sigur? Sau vei căuta o persoană care să fie interesată de tine și să te aprecieze așa cum ești, care să-ți dea și să-ți ofere încredere, împreună cu care poți realiza lucruri importante, chiar dacă uneori aveți opinii diferite?

Cred că a venit vremea să ne pese mai mult de conținut decît de ambalaj, să ne concentrăm pe cauze, nu pe efecte, și să înțelegem că avem și responsabilități, nu numai drepturi. Pentru că, în orice caz, ne merităm soarta.

Publicat în Părerea mea | Etichetat , | Lasă un comentariu

Proletari din toate țările, păziți-vă!

File:LogoScinteia.svg

Ce mai citim în Ziarul Financiar, precum în ziarul Scînteia de odinioară? Azi, de exemplu, opinia unui savant român consacrat pe la universități americane și britanice, dar și colaborator la platfoma Critic Cotcodac, Cornel Ban, pe numele său.

Domnul Cornel Ban debutează cu titlul „Nu există alternativă la măririle de salariu minim. Însă ele sunt insuficiente pentru a opri depopularea pe calea convergenţei salariale reale cu media UE”.

Pe scurt, punctul de vedere al dlui Ban poate fi sintetizat așa:

  • pe fondul emigrației, „în termeni simpli de cerere și ofertă” creșterile salariale erau invitabile (corect);
  • per total efectele (creșterii salariului minim, n.m.) au fost bune pentru cererea agregată, veniturile aduse la bugetele publice din salariile mărite, şi, în general, sentimentul celor mai prost platiţi dintre angajaţi că se face ceva, acolo, cât de puţin şi pentru ei”

Concluzia și măsurile propuse de dl. Cornel Ban sînt:

  • convergenţa salarială cu UE nu poate veni decât prin deschiderea a minim patru fronturi de schimbare structurală: 1) Mărirea de câteva ori a investiţiilor publice în cercetare-dezvoltare industrială şi în complexul universitaro-industrial (și mai multe taxe); 2) Mărirea de câteva ori a numărului absolvenţilor de învăţământ dual şi punerea patronatului la cofinanţarea acestuia (mult, mult mai multe taxe); 3) Sindicalizare masivă, între altele, prin reducerea pragului de angajaţi necesari pentru a înfiinţa un sindicat (este deja obligatorie, fără rezultate notabile, cu excepția promovării unor oportuniști odioși în politică); 4) O bancă publică de dezvoltare socio-economică care să capteze fondurile de stimul gestionate de Banca Europeană de Investiţii (socialism în toată puterea cuvîntului!).

Nu o să dezvolt aici argumente împotriva tuturor inepțiilor din articol, ci mă voi referi doar la noțiunea de salariu minim, la care „nu există alternativă”.

Himera salariului minim într-o economie liberă este construită pe următoarea logică strîmbă – capitaliștii să facă bine să aloce din marja de profit destinată investițiilor în dezvoltare și acumulării de capital o cotă mărită fondului de salarii. Ceteris paribus, vreau să zic. Pentru că altă sursă a măririi fondului de salarii al unei entități economice nu există, decît dacă produce mai mult și reușește să vîndă cel puțin la fel de scump producția suplimentară realizată. Ca să rămînem în ipoteza himerei de mai sus, sînt cîteva întrebări la care trebuie să răspundem:

  1. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc / impun dirijarea capitalului într-o firmă privată – cît la investiții, cît la acumulare de capital, cît la creșterea fondului de salarii – și cu ce drept fac asta?
  2. Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii, sau de la ce nivel al profitabilității încolo se face această realocare, dacă există acest nivel?
  3. Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii, nici măcar dacă elimină cu totul investițiile și acumularea de capital, pentru că pur-și-simplu nu ajunge?

Pe lîngă acestea, mai trebuie adresat argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite.

Sa o luăm pe rînd. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc (au puterea să impună) dirijarea capitalului într-o firmă privată? Răspunsul e simplu, statul. Dar ce drepturi are statul în a stabili bunul mers al unei firme? Nu are. Singurul drept (sic!) pe care îl are statul în legătură cu o entitate economică este cel fiscal, reglementat ca atare. Aici statul abuzează de poziția sa de reglementator monopolist și intervine în înțelegerile dintre patronat și reprezentanții salariaților, deși nu i-a cerut nimeni asta. Evident, fără nici o conotație electorală sau vreo doză de populism.

Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii? Evident că nu există așa ceva. Pentru că dacă ne ghidăm după argumentul creșterii calității vieții cetățenilor săi, statul ar trebui să mărească salariul minim nu cu 20%, ci cu 100%, că ne-ar fi de 5 ori mai bine, nu? Sau de ce nu mai mult? Care e problema?! Problema e că nu e de unde, pentru că statul a făcut politica fiscală în așa fel încît să fie sigur că își asigură veniturile independent de profitablitatea firmelor – cca. 80% din veniturile la bugetul consolidat al statului vin din TVA, taxe și impozite pe muncă. Mai puțin de 20% din veniturile statului vin din impozitul pe profit al firmelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă o profitabilitate foarte scăzută a firmelor. Iar profitabilitatea foarte scăzută a firmelor înseamnă, pe lîngă lipsa investițiilor și imposibilitatea acumulării de capital, lipsa resurselor de a mări arbitrar fondul de salarii.  În mod ironic, acest aspect al fragilității capitalului este remarcat de dl. Cornel Ban, dar ignorat în concluzii: „o mare parte a capitalului românesc este atât de necompetitiv încât măririle de salariu minim au venit la pachet cu munca neplătită peste program şi creşterea intensităţii muncii”.

Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii? Întîi concediază niște oameni, dintre ăia cu salariul minim, ca să împartă aceiași mămăligă la mai puține guri. Cei care au noroc se reechilibrează așa, fie că își cresc productivitatea de spaima falimentului, fie că își reduc producția și cresc prețul. Însă mulți nu vor putea continua să facă aceeași treabă cu mai puțini oameni, pentru că nu pot crește prețul produselor și serviciilor lor, nu își vor mai putea acoperi cheltuielile și vor închide. În orice caz, mai mulți oameni vor rămîne pe drumuri, iar munca la negru va crește. Mulți dintre cei care își închid afacerile aici vor emigra, fiind oameni muncitori și determinați, care își vor găsi ușor un loc de muncă în țări mai prietenoase sau care își vor deschide chiar alte afaceri acolo. Ce rezultă de aici? Statul cîștigă mai puțini bani din TVA, taxe și impozite pe muncă mai puține, impozit pe profit mai puțin. Spectrul găinii care făcea ouă de aur ne bîntuie din ce în ce mai insistent.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs_-_Project_Gutenberg_etext_19994.jpg

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs

Legat de argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite, pornind de la argumentele de mai sus, e clar că e o trăznaie, pentru că da, vor crește o parte dintre salarii, dar o parte dintre locurile de muncă existente anterior vor dispărea cu totul, fie că oamenii vor îngroșa și mai tare emigrația, fie că vor fi forțați de împrejurări să lucreze la negru, că altă alternativă nu au. Dar nu numai asta. Puținii care vor avea salarii mărite și șansa să le cheltuiască vor cumpăra mai mult, sau vor cumpăra ce nu își permiteau anterior, de obicei produse și servicii care nu vin din sectorul lor de activitate, ci fie din sectoare locale unde oferta a scăzut din cauza scăderii numărului de angajați și a numărului de firme producătoare, ceea ce va conduce la creșterea inerentă a prețurilor (adică inflație), fie din import, care nu stimulează aproape deloc economia locală, dar dezechilibrează și mai mult deficitul comercial și moneda națională.

Avînd în vedere că creșterea salariului minim nu este doar inevitabilă, ci și insuficientă, propun (sic!) să se reintroducă și controlul prețurilor de către stat, să nu mai vîndă exploatatorii ăștia imperialiști pătrunjelul la prețuri speculative, munca patriotică în sectoarele economice deficitare și închiderea granițelor pentru păstrarea forței de muncă în țară. Doar astfel o să-i putem depăși pe imperialiștii conduși de neo-liberali. Iar celor de la Ziarul Financiar le sugerez să pună și ei sus, pe prima pagină:

Proletari din toate țările, uniți-vă!

Publicat în Chestii care ma enerveaza, Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Fundamentalism și prostie tradițională

Principalul mecanism al represiunii din timpul dictaturii ceaușiste a fost înființarea unei clase (sic!) de supercetățeni, fie înrolați în structurile aparatului central comunist, fie în structurile opresive, fie în amîndouă, o specie aparte de sociopați al căror cinism îi făcea capabili să disimuleze integrarea în societate în timp ce își urmăreau interesele meschine, fără nici o urmă de responsabilitate morală sau conștiință socială *. Este vorba despre ceea ce generic s-a numit nomenclatură și securiști.

Cooptarea în nomenclatură sau în tagma securiștilor nu era puțin lucru, iar cînd avea loc era aidoma cooptării în familiile mafiote. Ce trebuia să faci odată ajuns acolo? Păi trebuia să-ți eutanasiezi liberul arbitru și să execuți orice îți cerea partidul, securitatea, șeful, fără ezitări și fără crize de conștiință. De exemplu să-l raportezi pe vecinul sau pe colegul care ascultă Europa Liberă sau pe cel care face bancuri pe seama cuplului Ceaușescu. Sau să-l acuzi pentru lucruri neadevărate pe unul sau pe altul, pentru că așa cerea interesul de stat, prin vocea șefului de la partid sau de la securitate. Sau să răspîndești zvonuri dintre cele mai penibile menite să zăpăcească oamenii obișnuiți, care oricum erau ținuți în întuneric și la propriu, și la figurat. Dacă te dovedeai un colaborator inimos, care nu avea remușcări să bată, să totureze și să omoare oameni, aveai șanse reale de promovare. Reacția unuia ca Alexandru Vișinescu , torționar și criminal comunist, cînd a fost recunoscut de victimele sale și întrebat despre responsabiltatea sa este lesne explicată de suprimarea definitivă a oricărei urme de umanitate. Ce primeai în schimb? Cel mai adesea bani și o poziție de putere, dar și posibilitatea de a te aproviziona preferențial cu produse alimentare și pentru gospodărie din magazine cu circuit închis, ceea ce nu era puțin lucru – carnea, ouăle, brînza nu se găseau aproape deloc pentru muritorii de rînd, iar uleiul, zahărul și pîinea se dădeau pe cartelă, ca nu cumva să mănînci trei felii în loc de două sau să faci diabet!

Reacția jandarmilor la manifestația din 10 August arată același fel de sociopatie, indivizi  care ale căror acțiuni și atitudini sfidează cu obrăznicie reguli morale ale societății, cu aceeași înclinație către servilism și același dispreț pentru condiția umană ca cel al securiștilor de odinioară. Nici nu-i de mirare, fiind vorba de indivizi abrutizați, fără nici o meserie, cu școală puțină și proastă, dar cu o neobosită dorință de parvenire. Fiecare individ angajat în această structură opresivă știe că salariul pe care îl ia acolo nu l-ar putea lua niciodată pe piața muncii, iar în mintea lui protestatarii sînt cei care vor să-i ia friptura de pe masă. Iar recentele măriri de salarii făcute de guvernarea pesedistă sînt făcute special ca să sublinieze ciracilor ce au de pierdut  dacă nu execută orbește ordine, chiar dacă sînt criminale.

Faptul că au acționat la ordin cînd au bătut, cînd au dat cu gaze și cînd au făcut toate mizeriile surprinse pe înregistrări nu îi scuză pe jandarmi, cum nu i-a scuzat nici pe criminalii condamnați la Nurnberg, iar ipoteza că au avut numerele de identificare acoperite probabil că va dovedi intenția criminală și le va aduce circumstanțe agravante.

Faptul că povestea asta nu a stîrnit o reacție serioasă din partea societății arată de fapt cît de mici sîntem și cît de ieftin ne vindem. Însă cu adevărat gravă mi se pare alunecarea spre fundamentalism și ușurința cu care ne-am lăsat dezbinați de non tema definirii familiei.

Pentru că înainte să ne speriem de pericolul familiilor netradiționale, ar fi trebuit să ne scandalizăm de corupția generalizată, de incompetența strigătoare la cer a celor care ne conduc, de ticăloșia sistemului care permite unor condamnați penal să facă legi și să le impună cu forța, inclusiv să își dea singuri grațieri!

*Au fost cooptați în structurile comunist-securiste și psihopați violenți, adevărate bestii, călăi care au schilodit și omorît cu sadism deținuți politici, necesari la instaurarea prin teroare a regimului, dar aceștia au fost îndepartați prin anii 60, pentru că „stricau imaginea partidului”.

Publicat în Părerea mea | Lasă un comentariu

Cățeluș cu părul creț sau cum a devenit Liviu un om rău

După scrisoarea lui Rudolph Giuliani (Mediafax) adresată președintelui Klaus Iohannis, în care critică protocoalele secrete dintre DNA, Parchetul general și SRI, mai exact „intimidarea judecătorilor, a avocaţilor apărării şi a martorilor; ascultarea neconstituţională a telefoanelor; mărturii silite şi procese judiciare incorecte”, azi citim pe internetul românesc o poveste din 2016 reîncălzită despre faptul că Wikileaks este de fapt o agentură rusească, iar Julian Assange este omul lui Putin.

Lăsînd la o parte ipocrizia dlui Giuliani, care trăiește într-o țară în care prea multe condamnări penale se dau pe mecanismul „take-it-or-leave-it, for-today-only offer: Plead guilty and get probation or weeks to months in jail. If they refused, they’d wait in jail for months, if not a year or more, before they got to trial, and risk additional years in prison if they were convicted.” (Washington Post), ce au în comun cele două știri?

Cum ar veni, amîndouă condamnă faptul că, deși ai fost prins cu rața-n gură și cu ouă-n buzunar, ăla de te-a trimis în judecată nu a folosit modelul corect de carnet de procese verbale.

Iar cățelușul cu părul creț – să-i zicem Liviu – ce face? Îl ia pe se jură că nu fură în brațe, că v-am zis eu că sînt procese politice, că uite, și avocatul lui Trump spune că „o amnistie ar trebui dată celor care au fost acuzaţi şi condamnaţi ca urmare a exceselor DNA făcute de la implementarea protocoalelor secrete, inclusiv mai multor oameni inocenţi care au fost trimişi la închisoare.”.

Descurcăreala românească.

N-am cum să fiu sigur, dar cred că, cel puțin pînă în tinerețe, Liviu n-a fost un personaj malefic. Dacă n-ar fi existat deranjul din decembrie 1989, cred că băiatul născut la țară, absolvent de liceu dintr-un orășel de provincie, apoi absolvent de Politehnică ar fi fost azi un tovarășul inginer oarecare, poate șef de coloană auto la vreo autobază regională. Dar istoria ni l-a scos în față pe acest nou lider maximo.

În zorii capitalismului autohton, Liviu a pornit și el, la fel ca zeci de mii de alți români, cu un comerț modest. Cum se întîmpla pe atunci și se întîmplă și acum, după primele cîteva experiențe cu reprezentanții autorităților – garda financiară, opc, dsv, itm etc. a simțit că pedalează în gol. Ca patron, nu erai pentru reprezentanții statului decît o vacă de muls, vinovat oricum de chestii încă nedescoperite, iar menirea lor era colecteze bani, pentru buzunarele proprii, pentru șefii care, în înțelepciunea și gratitudinea lor, îi țineau acolo și, uneori, pentru stat. Pentru că, nu-i așa, nu este păcat să furi de la hoți. Asupra neinspiraților care, în situația unui control, porneau prin încercarea de a-și demonstra corectitudinea, se abătea jihadul birocrației – erai unul dintre cei care încerca cumva să arate că ei, reprezentanții autorităților statului, sînt corupți, devenindu-le astfel un fel de inamic personal, unul care le amenința modul de viață.

Cum se întamplă în astfel de cazuri – experiențele astea sunt revelatoare – înțelegi că nu ai prea multe opțiuni. Dintre cei ajunși în situația de mai sus, cei mai mulți se resemnează cu descurcăreala românească și puțini aleg să lupte. Dar mai există o categorie, cea a celor care reușesc să joace în ambele tabere.

Liviu a realizat că dacă ar rămîne simplu antreprenor, în varianta cea mai favorabilă, ar fi ajuns să strîngă bani de o mașină bună la mîna a doua și să-și facă o casă cu WC -ul înăuntru. În varianta mai puțin bună, ar fi rămas robul propriului business, fără bani, fără zile libere, fără bucurii, dar cu datorii în toate cele patru zări. Așa că a ales a treia cale – s-a implicat în politică, devenind astfel un antreprenor de succes conectat direct cu autoritățile statului. Condiția necesară ca schema asta să funcționeze era să cotizeze constant la partid sume importante de bani. La început a dat din buzunar, pînă cînd a reușit să se conecteze la fondurile publice prin atribuiri de lucrări și achiziții cu dedicație.

A urmat o perioadă înfloritoare de vreo zece ani în care a prestat cu maximă eficiență, a urcat în ierarhiile politice, a făcut favoruri, și-a făcut relații, a avut acces la informații, a început să aibe putere să-și aranjeze ploile după cum îi trebuiau și a început să se îmbogățească cu adevărat. Afacerile, care mergeau din ce în ce mai bine, le-a pus pe numele unor oameni de paie sau ale rudelor, iar oportunitățile politice erau mai generoase ca oricînd.

Partea proastă a fost că, undeva pe la mijlocul anilor 2000, cînd Liviu începuse să simtă cam ce înseamnă luxul adevărat, vîntul a început să bată din altă direcție. Favorurile pe care le făcuse, cele pe care le acceptase, toate aranjamentele, averea, erau puse dintr-o dată într-o lumină nouă. Sfînta corupție, cea căreia nu trebuia să i te împotrivești că te lovea jihadul birocrației, nu mai era doar un mijloc prozaic de parvenire, ci devenise cu adevărat periculoasă. Ce pînă mai ieri părea de neconceput devenise dintr-o dată banal – politicieni de rang înalt cercetați pentru fapte de corupție, destituiți din funcțiile publice, făcuți de ocară în toată media, unii dintre ei și condamnați, pentru fapte mai mărunte decît ale sale.

Dintr-o dată viitorul părea sumbru. Traiectoria succesului lui Liviu era presărată cu documente, personaje, evenimente, active și pasive – unele aflate pe alte continente – care pur simplu nu puteau fi făcute să dispară, pentru că erau prea multe. Și atunci a început să ceară favoruri mari. Cînd lucrurile au devenit complicate s-a mutat cu arme și bagaje în tabăra adversă. A încercat să-și facă prieteni printre șefi din serviciile secrete. Însă curînd a realizat că nu putea să și-i facă pe toți prieteni și că era suficient unul singur mai hotărît ca să-l facă să piardă tot. Mai mult decît atît, multe dintre persoanele cu care Liviu colaborase de-a lungul timpului încercau să se disocieze de el pentru că începuse să fie nefrecventabil (risc mare de a fi urmărit/ascultat/interceptat).

Pînă atunci nu avusese veleități de mare lider politic (a știut întotdeauna că n-are carismă), a preferat să stea în penumbră, nu avea nevoie de complicații, voia doar să se bucure de ce agonisise. Aflat dintr-o dată cu sabia deasupra capului, Liviu a trecut la atac – s-a hotărît să obțină cu orice de preț cea mai înaltă poziție în stat care i-ar fi permis controlul total al statului (executiv, legislativ, justiție), adică să oprească prin orice mijloace orice ar fi putut conduce la condamnarea sa. Din punctul meu de vedere, ăsta e punctul în care Liviu a devenit un om rău, momentul în care a hotărît că nimic nu e exagerat dacă vrea să scape de consecințele faptelor lui de corupție. Pînă aici nu a fost decît un individ cu principii morale insuficient conturate, care deși făcea parte din categia baroni locali, nu era decît un găinar cabotin imersat într-un mediu în care nu prea puteai să nu te murdărești și care și-a zis că n-are ghinionul ăla să fie prins tocmai el, pentru că, he he!, sînt mulți alții mai corupți ca el.

Așa că Liviu a pornit hotărît să dea foc la țară, sub atenta îndrumare a uneia dintre cele mai odioase firme de intelligence din lume, victimizîndu-se în același timp că ar fi ținta unor scenarii fantasmagorice de suprimare. Deși planul i-a reușit în mare măsură (mai ales cu datul foc la țară), în mod ironic asta nu l-a ferit totuși prea bine, pentru că a primit și a doua condamnare penală, care îl face pasibil să intre puțin la închisoare.

Deși refuză și se luptă cu toate puterile să nu piardă atît de ușor tot ce a agonist cu sudoarea frunții, Liviu știe că, mai devreme sau mai tîrziu, tot va trebui să mai meargă odată la sfatul popular, pentru că vorba aia, cîteodată poți să-i păcălești pe toți, pe unii tot timpul, dar nu-i poți păcăli pe toți tot timpul.

Acesta este un pamflet, iar orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întîmplătoare.

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. | Etichetat , | Lasă un comentariu