Dreptul de a fi prost

This institution [University of Virginia] will be based on the illimitable freedom of the human mind. For here we are not afraid to follow truth wherever it may lead, nor to tolerate any error so long as reason is left free to combat it.” – Thomas Jefferson.

E deranj mare în America. Sînt (cel puțin) două tabere de zmuciți acolo, dintre care se remarcă un soi de neonaziști și unii numiți generic antifa. Problema nu este doar că sînt îndoctrinați, ci că sînt și violenți.

Pe lîngă nebunii care se duc să-și scoată ochii unii altora, preofensații au găsit ocazia vieții lor și caută să obțină avantaje prin autovictimizare, după un mecanism descris într-un studiu din 2014 produs de Bradley Campbell și Jason Manning. Nici o manipulare, nici o exagerare, nimic nu este interzis în demersul de desființare a „agresorului” și de obținere de noi „drepturi”.

Mai nou, se vorbește despre vindictive protectiveness, care este pasul următor după dreptul indivizilor de a nu fi oripilați de cuvinte, expresii sau idei cu care nu sînt de acord, și care aduce un nou drept – cel de al răzbunării.

Că lucrurile au luat-o razna stau dovadă articole precum cel scris de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în 2015, in The Atlantic: „The Coddling of the American Mind”:

<<Scopul suprem – din cîte se pare – este să se transforme campusurile universitare în „safe spaces” (spații sigure, n.m.) în care indivizii să fie protejați de cuvinte sau idei care le-ar putea crea disconfort. Mai mult decît atît, mișcarea asta caută să pedepsească pe oricine stă în calea acestui scop suprem, chiar și accidental. Asta este „vindictive protectiveness”. Chestia asta crează o cultură în care oricine trebuie să se gîndească de două ori înainte să vorbească, pentru că altfel va fi acuzat de insensibilitate, agresiune sau mai rău.>>

Dezbaterea de idei a devenit mai mult decît oricînd înainte cîh! pe motiv că simpla enunțare a unora dintre idei ar putea transforma, pentru mințile mai înguste, intolerabilul în acceptabil. Problema este că îngrădirea dezbaterii și a ideilor „periculoase” cu mijloace violente a devenit tolerabilă, ceea ce e intolerabil.

Că pe unii educația și dezbaterea de idei nu o să-i facă bine niciodată este destul de clar, însă la fel de clar este că folosirea violenței o să-i facă mai răi și mai mulți. Poate ar trebui, pur și simplu, să respectăm dreptul fiecăruia de a fi prost.

 

 

 

 

Anunțuri
Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Coprofagia – studiu de caz

Nu e rosu, ci maro inchis. Nu e omogen ca pasta de dinti, ci friabil. Iar gustul…

Abia aveam ieri un pic de timp sa ma plictisesc, cind vazui in feed -ul meu o postare de-a tipului din filme care nu exista. Postarea asta n-a ajuns acolo de capul ei (nu avea cum), ci in urma distribuirii de catre un amic. Preocuparea ploiesteanului nostru pentru bietul consumator roman m-a facut sa zabovesc un pic pe aici.

La prima vedere povestea asta peste care dadui ieri este despre ticalosia unui producator de salam, dar in realitate este despre deranjamentul unui individ care oscileaza intre a se vaita de raul pe care si-l pricinuieste singur si placerea bolnava de a improsca cu cacatul din care se hraneste.

Dar s-o luam metodic. Firul narativ. Pacientul isi cumpara un baton de salam de la supermarket, desi se dusese acolo sa-si cumpere icre, insa se scuza ca nu stie ce-a avut in cap. Dupa ce gusta salamul, este atit de oripilat incit devine brusc preocupat de soarta omenirii, departamentul consumatori romani. Autorul se pune astfel in serviciul public si, patruns de mila, ne face o punere in tema stiintifica, prin raportarea la salamul de casa facut de un amic de-al sau. La sfarsit sintem gratificati cu citeva recomandari izvorite din expertiza si intelepciunea autorului.

Stilul se doreste adecvat audientei pe care o tinteste scriitorul nostru. Paleta stilistica cuprinde de la sintagme nevinovate cum ar fi „salamuri de firma”, pina la dureri in pula ofuscate. Palidele elemente de jurnalism de investigatie sint sufocate de parerea personala a autorului, care stie el mai bine si care nu are dubii. Stilul devine astfel unul inchizitorial, cu accente de tip Romania Mare:Sunt curios la maxim, ca sunt diferente mari intre cele patru variante de agent gelatinizant. Unele sunt interzise, altele provoaca ulcer… Ce agent puneti in salam, deci? Ce agent?„.

Patologie. Recunoasterea faptului ca nu stie ce a avut in cap este o minciuna si un adevar simultan. Este o minciuna, pentru ca e evident ca pacientul a avut de la bun inceput in plan sa arunce cu mizerii in producatorul de salam, asta fiind subiectul articolului. Pe de alta parte este un adevar (pe care nu-l constientizeaza), prin prisma faptului ca pare sa-i lipseasca simtul ridicolului, fapt care il decupleaza de la realitate si il face din cand in cand sa se intrebe cum a ajuns acolo. Din nefericire, mecanismele de protectie ii estompeaza rapid astfel de intrebari, pentru ca disonanta ar putea fi insuportabila. Asa se face ca ramane in lumea lui iluzorie, in care „o sa dea el ochii cu Radu Timis, de la Cris-Tim„, ca sa-i arate cum sta treaba, de fapt.

Salamul din aceasta poveste este ultimul intr-o lunga serie de pretexte pentru articole de o calitate indoielnica , in care autorul isi exhiba nedisimulat frustrarile. Anterior salamului au fost bauturi racoritoare, un festival de film etc. Nu imi ramane decit sa sper ca minunatul nostru nuvelist sa aibe viata lunga, sa-si dea cu gratie cu parerea despre orice, astfel incit sa ramana un exemplu viu in patologia psihiatrica.

Sursa foto: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=6082918e521a06492d

Publicat în Părerea mea | Lasă un comentariu

Despre oameni, corporații și proteste

Zilele trecute mă provoca un amic să scriu despre corporațiile malefice. Mi-am adus aminte de provocarea asta citind articolul dlui Ninel Ganea – Omul din corporație de pe platfoma anacronic.ro.

Articolul dlui Ganea debutează cu o zicere a unui scriitor britanic (nenumit) despre „cea mai patetică formă de autodistrugere” reprezentată de renunțarea individului la valorile umane și autodefinirea sa „în relațiile umane vitale” ca membru al unei organizații. Trecînd ușor peste folosirea inadecvată a termenului patetic – care în procesul de traducere din limba engleză trebuia înlocuit cu lamentabil, deplorabil etc., rămîne să ne întrebăm care este contextul mai larg al relațiilor umane vitale avut în vedere de scriitorul englez, pentru că ar fi foarte interesant de știut care dintre relațiile umane sînt vitale și care nu.

Mai remarcăm și procedeul etichetării cu nuanță peiorativă a alegerii făcute de individ, care este fie o formă de aroganță (prostie), fie o formă de manipulare, fiind menit să-l facă pe acel individ să se simtă prost și nesigur. Lucrurile devin mai clare cînd dl. Ganea vorbește vădit ironic despre corporație („etalon pentru liberalism, gândire independentă, democrație și bunăstare”) numind-o „etichetă cu sclipici, bună de pus la costumul (vorba vine) de duminică.”.

Ajunși în punctul ăsta, trebuie să lămuresc ceva: nici eu nu cred că corporația este promotorul concurenței sau garanția unui liberalism autentic (nici nu și-a asumat asta!), însă, dacă rămînem pragmatici și obiectivi, trebuie să admitem că este rezultatul pieței libere, cel puțin pînă la punctul la care statul a intrat pe fir și a început să reglementeze ce se cuvine și ce nu, în ce condiții, dar mai ales cui dă voie și cui nu. Odată statul intrat în combinație s-a terminat orice discuție despre piață liberă și liberalism în general, acesta fiind înlocuit cu diverse forme de socialism, pentru că retorica statului este invariabil centrată pe echitate socială.

Cu alte cuvinte, problema din această dezbatere nu este (doar) corporația, pentru că, așa după cum consemnează chiar dl. Ganea citîndu-l pe Jaques Barzun, „statul totalitar și marile firme au același obiectiv: controlul total al individului, abolirea completă a spațiului privat.”, lucru care privează corporația de exclusivitate în procesul de dezumanizare a individului și aduce în prim plan statul, această supercorporație omniprezentă și omnipotentă.

Dar cum funcționează dezumanizarea asta? În principiu trebuie să-l facem pe individ să își flexibilizeze valorile morale și să accepte valorile grupului* din care vrea să facă parte. Cîteva exemple de grupuri în care oamenii vor să fie, adesea simultan: culte religioase, partide politice, cluburi sportive, sindicate, organizații non-guvernamentale, grupări infracționale organizate (e.g. Camorra), familii, corporații, națiuni etc.. În unele cazuri, grupul nu exclude valorile morale comune, ci și le asumă, adăugînd valori suplimentare (e.g. scouts), în timp ce în alte grupuri sînt de-a dreptul irelevante (e.g. ‘Ndrangheta). Se poate afirma, deci, că acele grupuri care impun membrilor relativizarea principiilor morale comune dezumanizează, în timp ce, acele grupuri care impun o conduită etică ireproșabilă ne ajută să ne păstrăm umanitatea. În ordinea asta de idei, a vorbi la modul generic despre tirania corporatistă este un stereotip condamnabil.

Lăsînd la o parte nota peiorativă și presupunînd că afirmația din articol „angajații multinaționalelor s-au încolonat, docili și mulțumiți, pentru a face revoluție.” este adevărată, ca să aflăm în acest caz particular dacă grupul denumit generic corporații sau multinaționale este malefic și dezumanizează prin înstrăinarea de valorile morale comune, ar trebui să stăm și să judecăm cît este de justificat din punct de vedere moral protestul. Evident că sînt două ipoteze de lucru:

  1. Protestul nu are nici un suport moral, guvernul acționînd cu respectarea unui cod etic strict – onestitate, transparență, responsabilitate, dreptate și corectitudine, neexistînd nici un motiv real motiv de neliniște și contestare din partea societății civile (a angajaților docili și mulțumiți).
  2. Guvernul a acționat fără respectarea unui cod etic, a încercat să introducă o prevedere legală în procedură de urgență, fără să fi fost nici o urgență, menită să facă scăpați de legea penală, printre alții, pe mai mulți politicieni care au furat, a încercat să ascundă ce face, situație în care protestul nu doar că are suport, ci devine o obligație morală pentru toți cetățenii.

Rezumîndu-ne doar la fapte, este evident că cea de-a a doua ipoteză e adevărată, adică, chiar dacă ar fi adevărat că angajații corporațiilor au ieșit la protest strict ca rezultat al „recomandărilor “dezinteresate” ale top managementului”, demersul acestuia din urmă este deplin justificat moral și nu implică nici o dezumanizare, ci dimpotrivă, o lecție de civism.

Ce ratează dl. Ganea în articolul său este să vadă (sau nu?) în oglindă articolul său, cu angajații de la stat, mardeiașii și abonații la contracte cu statul, beneficiarii de ajutoare sociale, pensii speciale și alte pomeni, scoși pe bază de convocator la celălalt protest, cel împotriva bunului simț, în care umorul și protestul pașnic au fost înlocuite de rasism, violență, minciună și manipulare. La acest fel de oameni „bucuroși să ia parte la beneficii materiale și psihologice îndoielnice” se refereau și William H. Whyte și C. S. Lewis, respectiv la birocrația unui stat polițienesc, ocupat cu afaceri extrem de josnice.

* Argumentele citate de dl. Ganea din Elton Mayo și William H. Whyte sînt scoase din context pentru că se potrivesc în egală măsură angajaților din corporații, de la stat, dar și altor grupuri, cum ar fi partidele politice.

 

 

Publicat în Chestii care ma enerveaza, Părerea mea | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce se mai produce la Academia Română?

O să vă judece colegii mei, academicienii!” – Elena Ceaușescu, 25 Decembrie 1989

Academia Română a produs de curînd STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a, (Vlad, et al., 2016). Lucrarea este structurată pe cîteva tematici (școală și educație, resurse naturale, energie etc.) și reprezintă etapa a treia dintr-un proiect mai amplu demarat anterior anului 2014, prevăzut a fi finalizat în anul 2018.

Motivul pentru care am început să citesc lucrarea pomenită mai sus este un titlu de presă care mi s-a părut prea inept ca să fie adevărat – „Soluţia Academiei Române la exodul creierelor: absolvenţii de facultate, obligaţi să lucreze în ţară după terminarea studiilor” de pe ECONOMICA.net .

Ei bine, m-am înșelat, și iată că în capitolul Finanțare din PROIECTUL 1. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10 găsim următoarea alegație *:

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea țării, credem că se impune ca orice absolvent de învățământ superior beneficiar al subvenției de la buget să fie obligat să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională.”(Dumitrache et al., 2016, p. 35)

Acuma se ridică următoarele întrebări:

  • Absolvenții trebuie să lucreze „la stat” sau se acceptă și la privat? Nu de alta, dar privatul ăla s-ar putea să fie o filială a unei multinaționale malefice!
  • Absolvenții trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat sau pot să presteze orice muncă ca să își recapete libertatea?
  • Dacă trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat și nu găsesc un angajator care să-i vrea, îi angajează automat statul? Sau se oferă repartiții la terminarea facultății ca pe vremea lui Ceaușescu?
  • Dacă îi angajează statul fără să fie neapărat nevoie de ei acolo, din ce bani le plătește salariile? Nu cumva din aceiași bani pe care statul îi ia de la milioanele de părinți care plătesc taxe pentru, printre altele, învățămînt gratuit?
  • Nu cumva acuma statul va mări taxele ca să plătească salariile unor absolvenți care sînt împiedicați să își găsească de muncă pe piața liberă a muncii?
  • Oare impunerea de bariere în procesul educațional este de natură să sporească competitivitatea acestuia?

Nu mă aștept ca Academia Română să aibe răspunsuri la întrebările de mai sus, dar, avînd în vedere reacțiile îndoielnice ale unor oameni care au luptat cu „valorile” comunismului în ultimele trei decenii, cred că ar trebui să zăbovim un pic mai mult asupra acestei idei revoluționare. De exemplu, Patrick André de Hillerin:

pah-investitii-copyhttps://www.facebook.com/patrickandredehillerin/posts/10210708079312615

Nu, nu e deloc corect. Investiția în educație nu este același lucru cu investiția într-un mijloc de producție, decît dacă reduci omul la nivelul de unealtă sau sclav. Da, proprietarii de sclavi de odinioară vorbeau despre sclavi și îi tratau ca pe niște active economice, investiții cu potențial de profit. Iar dacă ar fi să luăm în considerare ipoteza asta abominabilă – statul proprietar de sclavi, ar trebui să uităm cu totul că statul este doar un mandatar, iar proprietari sînt cetățenii, care finanțează funcționarea statului prin taxe și impozite din munca lor, în scopul atingerii unor obiective stabilite prin consens democratic. Pe de altă parte, prețul învățămîntulului gratuit (dar pe care îl finanțăm din greu prin taxe și impozite) devine prea mare și insuportabil în momentul în care ne costă libertatea copiilor.

Adevăratele beneficii ale investiției în educație, cel puțin în viziunea etatistă general acceptată, derivă din faptul că absolvenții vor da înapoi societății pe parcursul vieții active mai mult decît au primit, cu condiția să aibe oportunități și libertate deplină de alegere. Faptul că statul finanțează din banii contribuabililor învățămînt gratuit pe bandă rulantă, iar în paralel sufocă economia reală și piața muncii prin politici inepte, corupție, birocrație etc., anulînd orice oportunități reale ale absolvenților, este o problemă a statului care nu trebuie rezolvată pe seama libertații absolvenților.

Întorcîndu-mă la lucrarea însăilată de colectivul coordonat de prof. dr. ing. Ioan Dumitrache, parcurgerea ei mi-a amintit de senzațiile pe care le aveam cînd ni se prelucrau Directivele Congresului al XII -lea al Partidului Comunist Român. Aceeași limbă de lemn, aceeași decreptitudine, aceeași spoială de progresism, aceeași rezonanță socialistă în care statul e în tot și în toate. Bomboana de pe colivă este bibliografia, cu doar cinci referințe, toate fiind din „Strategia Națională … ”.

* educație ≠ învățămînt

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiúne s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis. https://dexonline.ro/definitie/educa%C8%9Bie/864186

  1. Dumitrache, I., Burzo, E., Pop, I.A., Pârvulescu, V., Andronescu, E., Caramihai, S.I., Susan-Resiga, N., Munteanu, R., David, D., Daniel, B.V., Stănescu, A.M., Cazacu, G., Polexa, O.F., Popa S., Colceag, F., Bostan, C.G. și Mircea, E.N., 2016. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10. În: Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române.
  2. Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române. Disponibilă la http://www.academiaromana.ro/bdar/strategiaAR/doc13/StrategiaIII_2.pdf
Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Ce mai citim. Azi despre imbecilizare.

Mi-am cumpărat recent volumul „Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii.” al lui John Taylor Gatto*.

Împreună cu cartea, am primit și ediția de Octombrie 2016 (tipărită) a revistei Anacronic. Chestia asta mi-a oferit un sentiment plăcut. Pe prima pagină a revistei un interviu cu dl. Cristian Comănescu. Ediția online e aici „Manipularea educației începe cu manipularea memoriei, a istoriei și a imaginii subiacente despre om”. Într-un pasaj în care încearcă să descrie parcursul de la von Mises la Sfinții Părinți (?!), dl. Comănescu afirmă „Vezi centralitatea modelelor depline (viețile sfinților cuvioși), gravitând în jurul unui model divin-uman absolut, care întemeiază și susține convergența chipurilor și asemănărilor sale. Vezi că – în varietatea lor de timp, culoare și loc – modelele exemplare vorbesc, în fond, aceeași limbă. O limbă în primul rând practică, organic legată de viață. Vorbesc limba conlucrarii lor cu Absolutul, limba tainei mereu ilustrate a dobândirii asemănării fără confundare, a unității simfonice, a comuniunii filo-calice.”. Aici e vorba despre  educație?! Ptiu’ drace!

Într-un alt pasaj în care comentează problema bisericii ortodoxe într-o strategie a libertății, dl. Comănescu afirmă „Distincția pare a se impune, însă, celor care întâi sesizează, cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile iubitorilor de prieteni sau vrăjmași, savoarea conglăsuirii sfinților, apoi se smeresc, cu răbdare, până la a învața să guste civilizat și cu dreaptă socotință din posibilitatea simfoniei stat-biserică, de la purtătorii ei de cuvânt, din vremurile apostolice și ale celor Trei Ierarhi, trecând prin șirul împăraților dreptcredincioși, nu odată ei înșiși sfinți, până la moștenirea marilor Filaret al Moscovei, Ioan Maximovici și a multor catacombnici, apoi se alătură cu bucurie celor ce petrec cu ei, dând slavă lui Dumnezeu pentru că ne dezrobește și călauzește, prin sfinții Săi, până și pe cei mai întârziați dintre noi, slugi batjocorite de modernismul cel mai de pe urmă…”. Dintr-o dată tema imbecilizării m-a alarmat, iar anacronismul a devenit evident.

Am schimbat registrul și am trecut la prefața cărții, scrisă de dl. profesor Mihai Vladimir Topan. Acesta, vorbind despre „micul șoc cultural” suferit cu ocazia descoperirii cărților și ideilor lui J.T. Gatto, afirmă că cel mai mult a fost surprins de ideea conform căreia „prostia în masă (mai elegant numită ignoranță; […]) este un mit”. Nu pare să fie o scăpare confuzia dintre prostie și ignoranță, ci, cu ajutorul falsei condescendențe din paranteză, doar o ironie aruncată în obrazul celor care suferă de PC. Și tocmai cînd credeam că am scăpat de misticism, iată că dl. Topan „contabilizează, aproape obraznic, la lipsuri (ale lui Gatto, n.m.), educația întru virtute morală și duhovnicească.”. Iar asta deși Gatto subliniază în scrierile sale importanța unui cod personal de conduită. Într-adevăr, împăratul e gol.

În această stare de beatitudine spirituală și efuziune duhovnicească nu ne rămîne decît să spunem adevărul nerostit: capitalismul este demonic, oricît am încerca noi să-l reconciliem cu creștinismul ortodox. Iar un Max Weber și un Walter Block nu-s cu nimic mai presus decît Karl Marx, sau poate că sînt chiar mai „destrucționiști de suflet și lume”!

Evident că J.T. Gatto n-are nici o vină în povestea asta 🙂

* Gatto, J.T., 2002. Dumbing us down. The hidden curriculum of compulsory schooling. Traducere de Maria Comănescu, 2016. Domnești (IF): Editura Anacronic.

Publicat în Chestii care ma enerveaza, Cărți | Lasă un comentariu

Uneori votul nostru contează

Dacă am fi într-un scenariu gen waterworld, pe unicul vapor care mai plutește, în căutarea unei iluzorii bucăți de uscat, ar fi mai simplu. Viitorul imediat este cert – dacă nu se acționează, vaporul pe care ne aflăm se scufundă din cauză că ia apă prin nenumăratele găuri din cală.

Cum s-a ajuns aici? E simplu, cei care au avut mandatul să administreze și să conducă vaporul au furat de-au rupt.

Nu este vaporul lor? Nu, nu este vaporul lor. Ne-au împiedicat prin cele mai întortochiate mijloace birocratice să ne facem propriile noastre vapoare mai mici, confiscîndu-ne sumele aferente prin taxe și impozite, oferindu-ne în schimb povești frumoase, despre vaporul comun – mai mare, mai sigur, mai economic, într-ajutorare, egalitate de șanse, echitate socială – că nu toată lumea își permite vapor propriu și ar fi o crimă să-i lăsăm în apă pe cei mai năpăstuiți etc. Așadar este vaporul nostru.

Sună bine – și atunci unde este furtul? Mandatarii au folosit scopurile „nobile” de mai sus ca acoperire pentru o fraudă de proporții biblice: cu banii confiscați de la contribuabili au cumpărat materiale la prețuri de zeci de ori mai mari decît prețul pieței fără licitații sau cu licitații trucate, au plătit lucrări care nu s-au făcut niciodată sau care nu erau necesare etc. Practic, multe dintre lucrurile promise nu s-au făcut niciodată, iar cele care totuși s-au făcut au costat de zeci de ori mai mult decît ar fi fost normal, plus că nu funcționează. Scopurile mandatarilor urmărite consecvent și cu asiduitate au fost două: îmbogățire rapidă prin sifonarea banilor contribuabililor și menținerea la butoane prin cumpărarea de influență.

Furtul explică singur starea actuală de lucruri? Nu, dezastrul nu putea fi obținut fără o doză consistentă de incompetență. Faptul că au avut ca scop căpătuirea prin furt nu i-a împiedicat pe mandatari să calce în străchini magistral, de parveniți ignoranți ce sînt. S-au bizuit apoape exclusiv pe influența cumpărată ca să își spele imaginea publică – vorbe goale și pomeni electorale pentru prostime, contracte avantajoase pentru cei care colaborau benevol, amenințări și șantaj pentru cei care voiau / puteau să protesteze.

Bine, și există vreo ieșire din coșmarul ăsta? Ar fi, însă cei care au suficientă voință și putere să-i înlocuiască pe vechii mandatari sînt dezbinați. Unii sînt de părere că proiectul inițial de vapor comun este o idee bună aplicată prost, iar ceilalți spun că vaporul comun a fost o idee proastă de la bun început, pentru că descurajează inițiativa privată, munca, inovarea, progresul, libera competiție, denaturează relațiile dintre cerere și ofertă etc., ceea ce, oricît de bune ar fi intențiile inițiale, duce la dezastru.

Totuși, în fața evidenței și a iminentului dezastru, de ce nu există un consens? Pentru că s-a instalat o mare lehamite. Oamenii au fost atît de mult mințiți încît nu mai au încredere în nimeni. Pe de altă parte, sînt oameni care se laudă cu opțiunea lor de a nu participa la alegeri. Un mix ciudat de blazare și respingere sofistică a ideii de a alege răul mai mic.

Și de-unde-pînă-unde rău mai mic? Din convingerea că avem ca alternative niște impostori și infractori condamnați (răul mai mare) și niște socialiști de tip nou – îndrăgostiți de modelul de stat asistențialist (welfare state), pe care îi putem bănui în cel mai bun caz de naivitate (răul mai mic). Pe de altă parte, nu avem nevoie de simulări Monte Carlo ca să ne dăm seama că refuzul pe scară largă al membrilor societății de a alege „răul cel mai mic” ne va conduce la răul cel mai mai mare.

Și atunci care e problema? Problema este să scăpăm de cei care ne-au adus în pragul naufragiului, care este o certitudine dacă aceștia rămîn în continuare la putere. Impostorii și infractorii condamnați care ne-au condus pînă acum și-au făcut iahturi personale, iar pentru ei naufragiul nu reprezintă un pericol real. Divergențele de opinii dintre ideologii de serviciu ar trebui să treacă în plan secund – importantă este menținerea pe linia de plutire și reputația celor care sar să ne mențină acolo în viitorul imediat.

Dacă am fi pe un vapor, ar fi mai simplu.

Publicat în Părerea mea | Lasă un comentariu

Ce boli mai au românii

Citeam postarea dnei Ondine Ghergut despre studentul lovit în zona toracelui care, după o așteptare de 8 ore la primiri urgențe la spital, a fost trimis acasă cu o prescripție pentru un anti-inflamator. Dna Ghergut, pe care o urmăresc pentru calitatea activității sale jurnalistice, descrie în postarea sa și (presupusul, n.m.) mecanism al șpăgii din zona primiri urgențe a spitalului: ești lăsat să aștepți mai mult decît ar fi normal ca să ți se dea de înțeles că trebuie să fii atent, atenție care s-ar materializa cînd cadrele medicale ies să fumeze și își lasă buzunarele halatelor nepăzite.

spiridon-copyCe m-a deranjat aici nu este jurnalismul vindicativ sau lipsa de deontologie a doamnei Ghergut (pentru că da, postarea dumneaei are ingredientele unei anchete jurnalistice), ci ușurința cu care renunță la obiectivism în favoarea prejudecăților ordinare.

De ce lipsă de deontologie și de ce prejudecăți? Pentru că asemenea anchete jurnalistice ar trebui duse pînă la capăt, cu jurnalistul sub acoperire care îi bagă bani în buzunar asistentei pentru tratament preferențial și înregistrări adecvate ale actului de corupție, iar nu cu insinuări făcute într-un context de maximă implicare emoțională a jurnalistului… Și deși fenomenul ăsta prin care oamenii încearcă să-și sporească șansele de succes acoperind din buzunar diferența dintre prețul de echilibru între cerere și ofertă și prețul impus de stat este o realitate statistică, nu putem fi siguri că acesta are loc de fiecare dată cînd ceva nu ne convine (dacă era sigur caz de mită în formă continuată, de ce n-a chemat Poliția?). Dar asta e, insinuăm, ne văităm, dar cînd e de acționat o lăsăm pe altă dată.

Un comentariu la aceiași postare a unui cadru medical (Mihai Morgovan) pune lucrurile la punct:

Interesant ce citesc aici…parerea pacientilor….dar nu stiti ce se intampla de partea cealalta. Sa va povestesc un pic… Un exemplu. Camera urgente Ortopedie din cadrul UPU. Vin pacienti dupa pacienti. Uneori cate 80 de consulturi pe garda, poate si mai multe. Nu cred ca va puteti imagina ce inseamna asta (faceti un calcul sa vedeti cat timp v-ar lua cu un minim de 15 minute pe pacient). Mai ai si de operat poate.. poate si consulturi interdisciplinare. Si va mirati ca asteptati afara? Si ca tot v-am dat exemplu Ortopedia. Voi pacientii sunteti de vina ca aglomerati Urgenta. Veniti pentru afectiuni cronice care ar trebui vazute in Ambulator sau Policlinica, dar acolo nu va place, ca trebuie sa mergeti la medicul de familie si sa luati trimitere si sa asteptati si la el la coada si apoi si in spital. Veniti pentru orice banala contuzie…am avut si pacienti veniti cu febra musculara. Da, asta e pacientul roman. Dar e mai usor sa arunci cu noroi. Sunt specialitati in care nu sunt destui medici ca sa acopere volumul de pacienti veniti in UPU. De ce? Pentru ca cel mai probabil au emigrat pentru o viata mai buna. Voi pacientii are trbui sa iesiti in strada pentru un sistem mai bun. Nu noi. Noi daca iesim voi muriti in camera aia si pe strada. Voi trebuie sa schimbati ceva. Dati salar unui medic echivalent cu al unui judecator. Doar viata dvs e in mainile lui nu? Si atunci daca mai sunt care primesc hulita „spaga” atunci sa aruncati cu noroi si sa ii asteptati cu bratarile afara.

Stăteam să mă gîndesc cu tristețe că, dacă peste noapte s-ar întîmpla o minune și toți oamenii din serviciile publice ar deveni sfinți (ceteris paribus), tot am fi un popor de nemulțumiți și bănuitori triști. Profesori, medici, pompieri, polițiști, funționari n-ar avea nici o șansă să scape de critica calificată a românilor care știu ei mai bine.

Poate că ar trebui să reîncepem să avem încredere în oameni. Și să acționăm cînd e de acționat, nu doar să ne văităm. Asta cu siguranță nu ne va scăpa de necazuri, dar ne poate scăpa de la disoluție.

Publicat în Părerea mea | Etichetat , , | Lasă un comentariu