Reputație doar cu buletinul

Unul dintre cele mai prețuite lucruri ale oamenilor din societățile civilizate este reputația, pentru că reputația este sursa încrederii, substratul pe care s-au clădit societățile civilizate moderne.

Dincolo de definiție, reputația este un indicator de predictibilitate, iar buna reputație a unei persoane se clădește pe asumarea de către aceasta a unui set de valori distilat în sute de ani din învățăturile filosofilor antici și din morala creștină. Setul ăsta de valori cuprinde între altele cinstea, altruismul, răbdarea, onestitatea, modestia, politețea, integritatea și a fost adoptat în societate în mod natural, nu atît din considerente pecuniare, ci din înțelegerea faptului că asta este condiția sublimă a naturii umane.

Clădirea unei bune reputații pornea de timpuriu și nu era ușoară, pentru că pe lîngă vicisitudinile vremurilor, trebuiau înfruntați proprii monștri: teama, poftele, lenea etc. Buna reputație avea avantaje, în sensul că deschidea calea către lumea bună, unde procese sociale sau economice destul de complicate și anevoiase pentru individ deveneau foarte facile. Într-un sens mai larg, pentru societate, reputația a constituit catalizatorul unei dezvoltari fără precedent prin facilitarea interacțiunilor dintre indivizii cu bună reputație și marginalizarea celor cu potențial de a face rău.

Pe la începutul secolului XX reputația a început să cadă în desuetitudine, așa că niște indivizi cu spirit antreprenorial au găsit un bun prilej să acționeze: pe de-o parte au început să le transmită oamenilor că e în regulă să mai calce strîmb din cînd în cînd, ba chiar este amuzant și relaxant, iar pe de altă parte au început să fabrice industrial bune-reputații pentru cine avea disponibilitatea să plătească suficienți bani.

Apoi, fenomenul declanșat de firmele de public relations a fost amplificat de stat, care, extinzînd limitele contractului social peste drepturile naturale, s-a insinuat ca garant absolut la toate nivelurile societății. Din acel moment, semnificația reputației a scăzut puțin cîte puțin pînă în zilele noastre cînd a ajuns o glumă, iar concubinajul fățiș dintre stat și firmele de public relations nu mai scandalizează pe nimeni.

Din 2015 în China se desfășoară un mega experiment, în care sute de milioane de utilizatori de smartphone sunt atrași într-o schemă de creditare care îmbină tehnologia plăților electronice (non-bank online payment market) cu comportamentul indivizilor pentru stabili un fel de reputație digitală, numită social credit. După cum spune articolul de pe Wired.com, lucrurile au început în 2011 cînd Alipay, o companie din Alibaba Group, a introdus întîi plățile electronice prin scanarea de coduri QR cu smartphone -ul. În 2015 Ant Financial – noua denumire a Alipay, era una dintre cele 8 firme care a primit aprobare din partea Băncii Chinei să dezvolte o platforma proprie de credit scoring. Altgoritmul folosit de Ant Financial în aplicația Zhima Credit nu ține seama doar de situația patrimonială a individului, ci mai degrabă de comportamentul acestuia, și nu oferă pur și simplu o limtă de credit ca sumă de bani, ci un index format din trei digiți, care poate lua valori între 350 și 950, unde 950 este valoarea favorabilă. Măsura comportamentului este dată de sistemul de evaluare pe care îl au la dispoziție ofertanții de produse și servicii (sunt sute) aflați sub contract cu Ant Financial. Mai mult decît atît, prin aplicația de social media din Zhima Credit, scorul personal este influențat de creditul social al prietenilor din rețeaua de socializare. În cuvintele lor,  <<Zhima Credit “ se va asigura că oamenii răi nu-și vor găsi loc în societate, în timp ce oamenii buni se vor putea mișca deplină libertate.”>> (Lucy Peng, company’s chief executive, as quoted as saying in Ant Financial.).

Avantajele acestui sistem de reputație digitală sînt evidente – oamenii vor deveni destul de repede mult mai civilizați, nivelul de încredere va crește la cote neîntîlnite într-o societate în care neîncrederea era un dat cultural, iar progresul îi va lovi mai puternic decît a lovit civilizațiile apuse în ultimele două secole. Dezavantajul este că această reputație digitală se bizuie pe un cod amoral, ba chiar ușor (de) politizat. După cum remarcă Mara Hvistendahl, autoarea articolului citat, „pentru Partidul Comunist Chinez, creditul social este o tentativă de autoritarism mai puțin evident. Scopul este direcționarea oamenilor către comportamente cum ar fi economia de energie sau obediența față de partid (stat, n.m.).” Granița pînă la o distopie la scară planetară este foarte aproape, dacă nu cumva a fost depășită.

Făcînd un pas în urmă, încerc să-mi imaginez cum ar arăta la noi un sistem de reputație digitală. Nu reușesc. Rațiunea îmi spune că e mai bine așa. Și totuși…

Reclame
Publicat în Părerea mea | Etichetat , , | 5 comentarii

Dreptul de a fi prost

This institution [University of Virginia] will be based on the illimitable freedom of the human mind. For here we are not afraid to follow truth wherever it may lead, nor to tolerate any error so long as reason is left free to combat it.” – Thomas Jefferson.

E deranj mare în America. Sînt (cel puțin) două tabere de zmuciți acolo, dintre care se remarcă un soi de neonaziști și unii numiți generic antifa. Problema nu este doar că sînt îndoctrinați, ci că sînt și violenți.

Pe lîngă nebunii care se duc să-și scoată ochii unii altora, preofensații au găsit ocazia vieții lor și caută să obțină avantaje prin autovictimizare, după un mecanism descris într-un studiu din 2014 produs de Bradley Campbell și Jason Manning. Nici o manipulare, nici o exagerare, nimic nu este interzis în demersul de desființare a „agresorului” și de obținere de noi „drepturi”.

Mai nou, se vorbește despre vindictive protectiveness, care este pasul următor după dreptul indivizilor de a nu fi oripilați de cuvinte, expresii sau idei cu care nu sînt de acord, și care aduce un nou drept – cel de al răzbunării.

Că lucrurile au luat-o razna stau dovadă articole precum cel scris de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în 2015, in The Atlantic: „The Coddling of the American Mind”:

<<Scopul suprem – din cîte se pare – este să se transforme campusurile universitare în „safe spaces” (spații sigure, n.m.) în care indivizii să fie protejați de cuvinte sau idei care le-ar putea crea disconfort. Mai mult decît atît, mișcarea asta caută să pedepsească pe oricine stă în calea acestui scop suprem, chiar și accidental. Asta este „vindictive protectiveness”. Chestia asta crează o cultură în care oricine trebuie să se gîndească de două ori înainte să vorbească, pentru că altfel va fi acuzat de insensibilitate, agresiune sau mai rău.>>

Dezbaterea de idei a devenit mai mult decît oricînd înainte cîh! pe motiv că simpla enunțare a unora dintre idei ar putea transforma, pentru mințile mai înguste, intolerabilul în acceptabil. Problema este că îngrădirea dezbaterii și a ideilor „periculoase” cu mijloace violente a devenit tolerabilă, ceea ce e intolerabil.

Că pe unii educația și dezbaterea de idei nu o să-i facă bine niciodată este destul de clar, însă la fel de clar este că folosirea violenței o să-i facă mai răi și mai mulți. Poate ar trebui, pur și simplu, să respectăm dreptul fiecăruia de a fi prost.

 

 

 

 

Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Coprofagia – studiu de caz

Nu e roșu, ci maro închis. Nu e omogen ca pasta de dinți, ci friabil. Iar gustul…

Abia aveam ieri un pic de timp să mă plictisesc, cînd văzui în feed -ul meu o postare de-a tipului din filme care nu există. Postarea asta n-a ajuns acolo de capul ei (nu avea cum), ci în urma distribuirii de către un amic. Preocuparea ploieșteanului nostru pentru bietul consumator român m-a făcut sa zăbovesc un pic pe aici.

La prima vedere povestea asta peste care dădui ieri este despre ticăloșia unui producător de salam, dar în realitate este despre deranjamentul unui individ care oscilează între a se văita de răul pe care și-l pricinuiește singur și plăcerea bolnavă de a împroșca cu căcatul din care se hrănește.

Dar s-o luam metodic. Firul narativ. Pacientul își cumpără un baton de salam de la supermarket, deși se dusese acolo să-și cumpere icre, însă se scuză că nu știe ce-a avut în cap. După ce gustă salamul, este atît de oripilat încît devine brusc preocupat de soarta omenirii, departamentul consumatori români. Autorul se pune astfel în serviciul public și, pătruns de milă, ne face o punere în tema științifică, prin raportarea la salamul de casă făcut de un amic de-al său. La sfîrșit sîntem gratificați cu cîteva recomandări izvorîte din expertiza și întelepciunea autorului.

Stilul se doreste adecvat audienței pe care o ținteste scriitorul nostru. Paleta stilistică cuprinde de la sintagme nevinovate cum ar fi „salamuri de firmă”, pîna la dureri în pula ofuscate. Palidele elemente de jurnalism de investigație sînt sufocate de părerea personală a autorului, care știe el mai bine și care nu are dubii. Stilul devine astfel unul inchizitorial, cu accente de tip Romania Mare:Sunt curios la maxim, ca sunt diferente mari intre cele patru variante de agent gelatinizant. Unele sunt interzise, altele provoaca ulcer… Ce agent puneti in salam, deci? Ce agent?„.

Patologie. Recunoașterea faptului că nu știe ce a avut în cap este o minciună și un adevăr simultan. Este o minciună, pentru că e evident că pacientul a avut de la bun început în plan să arunce cu mizerii în producătorul de salam, ăsta fiind subiectul articolului. Pe de altă parte este un adevăr (pe care nu-l conștientizează), prin prisma faptului că pare să-i lipsească simțul ridicolului, fapt care îl decuplează de la realitate și îl face din cînd în cînd să se întrebe cum a ajuns acolo. Din nefericire, mecanismele de protecție îi estompează rapid astfel de întrebări, pentru că disonanța ar putea fi insuportabilă. Așa se face că rămîne în lumea lui iluzorie, în care „o să dea el ochii cu Radu Timis, de la Cris-Tim„, ca să-i arate cum stă treaba, de fapt.

Salamul din aceasta poveste este ultimul într-o lungă serie de pretexte pentru articole de o calitate îndoielnică , în care autorul își exhibă nedisimulat frustrările. Anterior salamului au fost băuturi răcoritoare, un festival de film etc. Nu îmi rămîne decît să sper că minunatul nostru nuvelist să aibe viață lungă, să-și dea cu grație cu părerea despre orice, astfel încît să rămîna un exemplu viu în patologia psihiatrică.

Sursa foto: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=6082918e521a06492d

Publicat în Părerea mea | Lasă un comentariu

Despre oameni, corporații și proteste

Zilele trecute mă provoca un amic să scriu despre corporațiile malefice. Mi-am adus aminte de provocarea asta citind articolul dlui Ninel Ganea – Omul din corporație de pe platfoma anacronic.ro.

Articolul dlui Ganea debutează cu o zicere a unui scriitor britanic (nenumit) despre „cea mai patetică formă de autodistrugere” reprezentată de renunțarea individului la valorile umane și autodefinirea sa „în relațiile umane vitale” ca membru al unei organizații. Trecînd ușor peste folosirea inadecvată a termenului patetic – care în procesul de traducere din limba engleză trebuia înlocuit cu lamentabil, deplorabil etc., rămîne să ne întrebăm care este contextul mai larg al relațiilor umane vitale avut în vedere de scriitorul englez, pentru că ar fi foarte interesant de știut care dintre relațiile umane sînt vitale și care nu.

Mai remarcăm și procedeul etichetării cu nuanță peiorativă a alegerii făcute de individ, care este fie o formă de aroganță (prostie), fie o formă de manipulare, fiind menit să-l facă pe acel individ să se simtă prost și nesigur. Lucrurile devin mai clare cînd dl. Ganea vorbește vădit ironic despre corporație („etalon pentru liberalism, gândire independentă, democrație și bunăstare”) numind-o „etichetă cu sclipici, bună de pus la costumul (vorba vine) de duminică.”.

Ajunși în punctul ăsta, trebuie să lămuresc ceva: nici eu nu cred că corporația este promotorul concurenței sau garanția unui liberalism autentic (nici nu și-a asumat asta!), însă, dacă rămînem pragmatici și obiectivi, trebuie să admitem că este rezultatul pieței libere, cel puțin pînă la punctul la care statul a intrat pe fir și a început să reglementeze ce se cuvine și ce nu, în ce condiții, dar mai ales cui dă voie și cui nu. Odată statul intrat în combinație s-a terminat orice discuție despre piață liberă și liberalism în general, acesta fiind înlocuit cu diverse forme de socialism, pentru că retorica statului este invariabil centrată pe echitate socială.

Cu alte cuvinte, problema din această dezbatere nu este (doar) corporația, pentru că, așa după cum consemnează chiar dl. Ganea citîndu-l pe Jaques Barzun, „statul totalitar și marile firme au același obiectiv: controlul total al individului, abolirea completă a spațiului privat.”, lucru care privează corporația de exclusivitate în procesul de dezumanizare a individului și aduce în prim plan statul, această supercorporație omniprezentă și omnipotentă.

Dar cum funcționează dezumanizarea asta? În principiu trebuie să-l facem pe individ să își flexibilizeze valorile morale și să accepte valorile grupului* din care vrea să facă parte. Cîteva exemple de grupuri în care oamenii vor să fie, adesea simultan: culte religioase, partide politice, cluburi sportive, sindicate, organizații non-guvernamentale, grupări infracționale organizate (e.g. Camorra), familii, corporații, națiuni etc.. În unele cazuri, grupul nu exclude valorile morale comune, ci și le asumă, adăugînd valori suplimentare (e.g. scouts), în timp ce în alte grupuri sînt de-a dreptul irelevante (e.g. ‘Ndrangheta). Se poate afirma, deci, că acele grupuri care impun membrilor relativizarea principiilor morale comune dezumanizează, în timp ce, acele grupuri care impun o conduită etică ireproșabilă ne ajută să ne păstrăm umanitatea. În ordinea asta de idei, a vorbi la modul generic despre tirania corporatistă este un stereotip condamnabil.

Lăsînd la o parte nota peiorativă și presupunînd că afirmația din articol „angajații multinaționalelor s-au încolonat, docili și mulțumiți, pentru a face revoluție.” este adevărată, ca să aflăm în acest caz particular dacă grupul denumit generic corporații sau multinaționale este malefic și dezumanizează prin înstrăinarea de valorile morale comune, ar trebui să stăm și să judecăm cît este de justificat din punct de vedere moral protestul. Evident că sînt două ipoteze de lucru:

  1. Protestul nu are nici un suport moral, guvernul acționînd cu respectarea unui cod etic strict – onestitate, transparență, responsabilitate, dreptate și corectitudine, neexistînd nici un motiv real motiv de neliniște și contestare din partea societății civile (a angajaților docili și mulțumiți).
  2. Guvernul a acționat fără respectarea unui cod etic, a încercat să introducă o prevedere legală în procedură de urgență, fără să fi fost nici o urgență, menită să facă scăpați de legea penală, printre alții, pe mai mulți politicieni care au furat, a încercat să ascundă ce face, situație în care protestul nu doar că are suport, ci devine o obligație morală pentru toți cetățenii.

Rezumîndu-ne doar la fapte, este evident că cea de-a a doua ipoteză e adevărată, adică, chiar dacă ar fi adevărat că angajații corporațiilor au ieșit la protest strict ca rezultat al „recomandărilor “dezinteresate” ale top managementului”, demersul acestuia din urmă este deplin justificat moral și nu implică nici o dezumanizare, ci dimpotrivă, o lecție de civism.

Ce ratează dl. Ganea în articolul său este să vadă (sau nu?) în oglindă articolul său, cu angajații de la stat, mardeiașii și abonații la contracte cu statul, beneficiarii de ajutoare sociale, pensii speciale și alte pomeni, scoși pe bază de convocator la celălalt protest, cel împotriva bunului simț, în care umorul și protestul pașnic au fost înlocuite de rasism, violență, minciună și manipulare. La acest fel de oameni „bucuroși să ia parte la beneficii materiale și psihologice îndoielnice” se refereau și William H. Whyte și C. S. Lewis, respectiv la birocrația unui stat polițienesc, ocupat cu afaceri extrem de josnice.

* Argumentele citate de dl. Ganea din Elton Mayo și William H. Whyte sînt scoase din context pentru că se potrivesc în egală măsură angajaților din corporații, de la stat, dar și altor grupuri, cum ar fi partidele politice.

 

 

Publicat în Chestii care ma enerveaza, Părerea mea | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce se mai produce la Academia Română?

O să vă judece colegii mei, academicienii!” – Elena Ceaușescu, 25 Decembrie 1989

Academia Română a produs de curînd STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a, (Vlad, et al., 2016). Lucrarea este structurată pe cîteva tematici (școală și educație, resurse naturale, energie etc.) și reprezintă etapa a treia dintr-un proiect mai amplu demarat anterior anului 2014, prevăzut a fi finalizat în anul 2018.

Motivul pentru care am început să citesc lucrarea pomenită mai sus este un titlu de presă care mi s-a părut prea inept ca să fie adevărat – „Soluţia Academiei Române la exodul creierelor: absolvenţii de facultate, obligaţi să lucreze în ţară după terminarea studiilor” de pe ECONOMICA.net .

Ei bine, m-am înșelat, și iată că în capitolul Finanțare din PROIECTUL 1. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10 găsim următoarea alegație *:

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea țării, credem că se impune ca orice absolvent de învățământ superior beneficiar al subvenției de la buget să fie obligat să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională.”(Dumitrache et al., 2016, p. 35)

Acuma se ridică următoarele întrebări:

  • Absolvenții trebuie să lucreze „la stat” sau se acceptă și la privat? Nu de alta, dar privatul ăla s-ar putea să fie o filială a unei multinaționale malefice!
  • Absolvenții trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat sau pot să presteze orice muncă ca să își recapete libertatea?
  • Dacă trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat și nu găsesc un angajator care să-i vrea, îi angajează automat statul? Sau se oferă repartiții la terminarea facultății ca pe vremea lui Ceaușescu?
  • Dacă îi angajează statul fără să fie neapărat nevoie de ei acolo, din ce bani le plătește salariile? Nu cumva din aceiași bani pe care statul îi ia de la milioanele de părinți care plătesc taxe pentru, printre altele, învățămînt gratuit?
  • Nu cumva acuma statul va mări taxele ca să plătească salariile unor absolvenți care sînt împiedicați să își găsească de muncă pe piața liberă a muncii?
  • Oare impunerea de bariere în procesul educațional este de natură să sporească competitivitatea acestuia?

Nu mă aștept ca Academia Română să aibe răspunsuri la întrebările de mai sus, dar, avînd în vedere reacțiile îndoielnice ale unor oameni care au luptat cu „valorile” comunismului în ultimele trei decenii, cred că ar trebui să zăbovim un pic mai mult asupra acestei idei revoluționare. De exemplu, Patrick André de Hillerin:

pah-investitii-copyhttps://www.facebook.com/patrickandredehillerin/posts/10210708079312615

Nu, nu e deloc corect. Investiția în educație nu este același lucru cu investiția într-un mijloc de producție, decît dacă reduci omul la nivelul de unealtă sau sclav. Da, proprietarii de sclavi de odinioară vorbeau despre sclavi și îi tratau ca pe niște active economice, investiții cu potențial de profit. Iar dacă ar fi să luăm în considerare ipoteza asta abominabilă – statul proprietar de sclavi, ar trebui să uităm cu totul că statul este doar un mandatar, iar proprietari sînt cetățenii, care finanțează funcționarea statului prin taxe și impozite din munca lor, în scopul atingerii unor obiective stabilite prin consens democratic. Pe de altă parte, prețul învățămîntulului gratuit (dar pe care îl finanțăm din greu prin taxe și impozite) devine prea mare și insuportabil în momentul în care ne costă libertatea copiilor.

Adevăratele beneficii ale investiției în educație, cel puțin în viziunea etatistă general acceptată, derivă din faptul că absolvenții vor da înapoi societății pe parcursul vieții active mai mult decît au primit, cu condiția să aibe oportunități și libertate deplină de alegere. Faptul că statul finanțează din banii contribuabililor învățămînt gratuit pe bandă rulantă, iar în paralel sufocă economia reală și piața muncii prin politici inepte, corupție, birocrație etc., anulînd orice oportunități reale ale absolvenților, este o problemă a statului care nu trebuie rezolvată pe seama libertații absolvenților.

Întorcîndu-mă la lucrarea însăilată de colectivul coordonat de prof. dr. ing. Ioan Dumitrache, parcurgerea ei mi-a amintit de senzațiile pe care le aveam cînd ni se prelucrau Directivele Congresului al XII -lea al Partidului Comunist Român. Aceeași limbă de lemn, aceeași decreptitudine, aceeași spoială de progresism, aceeași rezonanță socialistă în care statul e în tot și în toate. Bomboana de pe colivă este bibliografia, cu doar cinci referințe, toate fiind din „Strategia Națională … ”.

* educație ≠ învățămînt

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiúne s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis. https://dexonline.ro/definitie/educa%C8%9Bie/864186

  1. Dumitrache, I., Burzo, E., Pop, I.A., Pârvulescu, V., Andronescu, E., Caramihai, S.I., Susan-Resiga, N., Munteanu, R., David, D., Daniel, B.V., Stănescu, A.M., Cazacu, G., Polexa, O.F., Popa S., Colceag, F., Bostan, C.G. și Mircea, E.N., 2016. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10. În: Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române.
  2. Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române. Disponibilă la http://www.academiaromana.ro/bdar/strategiaAR/doc13/StrategiaIII_2.pdf
Publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Ce mai citim. Azi despre imbecilizare.

Mi-am cumpărat recent volumul „Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii.” al lui John Taylor Gatto*.

Împreună cu cartea, am primit și ediția de Octombrie 2016 (tipărită) a revistei Anacronic. Chestia asta mi-a oferit un sentiment plăcut. Pe prima pagină a revistei un interviu cu dl. Cristian Comănescu. Ediția online e aici „Manipularea educației începe cu manipularea memoriei, a istoriei și a imaginii subiacente despre om”. Într-un pasaj în care încearcă să descrie parcursul de la von Mises la Sfinții Părinți (?!), dl. Comănescu afirmă „Vezi centralitatea modelelor depline (viețile sfinților cuvioși), gravitând în jurul unui model divin-uman absolut, care întemeiază și susține convergența chipurilor și asemănărilor sale. Vezi că – în varietatea lor de timp, culoare și loc – modelele exemplare vorbesc, în fond, aceeași limbă. O limbă în primul rând practică, organic legată de viață. Vorbesc limba conlucrarii lor cu Absolutul, limba tainei mereu ilustrate a dobândirii asemănării fără confundare, a unității simfonice, a comuniunii filo-calice.”. Aici e vorba despre  educație?! Ptiu’ drace!

Într-un alt pasaj în care comentează problema bisericii ortodoxe într-o strategie a libertății, dl. Comănescu afirmă „Distincția pare a se impune, însă, celor care întâi sesizează, cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile iubitorilor de prieteni sau vrăjmași, savoarea conglăsuirii sfinților, apoi se smeresc, cu răbdare, până la a învața să guste civilizat și cu dreaptă socotință din posibilitatea simfoniei stat-biserică, de la purtătorii ei de cuvânt, din vremurile apostolice și ale celor Trei Ierarhi, trecând prin șirul împăraților dreptcredincioși, nu odată ei înșiși sfinți, până la moștenirea marilor Filaret al Moscovei, Ioan Maximovici și a multor catacombnici, apoi se alătură cu bucurie celor ce petrec cu ei, dând slavă lui Dumnezeu pentru că ne dezrobește și călauzește, prin sfinții Săi, până și pe cei mai întârziați dintre noi, slugi batjocorite de modernismul cel mai de pe urmă…”. Dintr-o dată tema imbecilizării m-a alarmat, iar anacronismul a devenit evident.

Am schimbat registrul și am trecut la prefața cărții, scrisă de dl. profesor Mihai Vladimir Topan. Acesta, vorbind despre „micul șoc cultural” suferit cu ocazia descoperirii cărților și ideilor lui J.T. Gatto, afirmă că cel mai mult a fost surprins de ideea conform căreia „prostia în masă (mai elegant numită ignoranță; […]) este un mit”. Nu pare să fie o scăpare confuzia dintre prostie și ignoranță, ci, cu ajutorul falsei condescendențe din paranteză, doar o ironie aruncată în obrazul celor care suferă de PC. Și tocmai cînd credeam că am scăpat de misticism, iată că dl. Topan „contabilizează, aproape obraznic, la lipsuri (ale lui Gatto, n.m.), educația întru virtute morală și duhovnicească.”. Iar asta deși Gatto subliniază în scrierile sale importanța unui cod personal de conduită. Într-adevăr, împăratul e gol.

În această stare de beatitudine spirituală și efuziune duhovnicească nu ne rămîne decît să spunem adevărul nerostit: capitalismul este demonic, oricît am încerca noi să-l reconciliem cu creștinismul ortodox. Iar un Max Weber și un Walter Block nu-s cu nimic mai presus decît Karl Marx, sau poate că sînt chiar mai „destrucționiști de suflet și lume”!

Evident că J.T. Gatto n-are nici o vină în povestea asta 🙂

* Gatto, J.T., 2002. Dumbing us down. The hidden curriculum of compulsory schooling. Traducere de Maria Comănescu, 2016. Domnești (IF): Editura Anacronic.

Publicat în Chestii care ma enerveaza | Lasă un comentariu

Uneori votul nostru contează

Dacă am fi într-un scenariu gen waterworld, pe unicul vapor care mai plutește, în căutarea unei iluzorii bucăți de uscat, ar fi mai simplu. Viitorul imediat este cert – dacă nu se acționează, vaporul pe care ne aflăm se scufundă din cauză că ia apă prin nenumăratele găuri din cală.

Cum s-a ajuns aici? E simplu, cei care au avut mandatul să administreze și să conducă vaporul au furat de-au rupt.

Nu este vaporul lor? Nu, nu este vaporul lor. Ne-au împiedicat prin cele mai întortochiate mijloace birocratice să ne facem propriile noastre vapoare mai mici, confiscîndu-ne sumele aferente prin taxe și impozite, oferindu-ne în schimb povești frumoase, despre vaporul comun – mai mare, mai sigur, mai economic, într-ajutorare, egalitate de șanse, echitate socială – că nu toată lumea își permite vapor propriu și ar fi o crimă să-i lăsăm în apă pe cei mai năpăstuiți etc. Așadar este vaporul nostru.

Sună bine – și atunci unde este furtul? Mandatarii au folosit scopurile „nobile” de mai sus ca acoperire pentru o fraudă de proporții biblice: cu banii confiscați de la contribuabili au cumpărat materiale la prețuri de zeci de ori mai mari decît prețul pieței fără licitații sau cu licitații trucate, au plătit lucrări care nu s-au făcut niciodată sau care nu erau necesare etc. Practic, multe dintre lucrurile promise nu s-au făcut niciodată, iar cele care totuși s-au făcut au costat de zeci de ori mai mult decît ar fi fost normal, plus că nu funcționează. Scopurile mandatarilor urmărite consecvent și cu asiduitate au fost două: îmbogățire rapidă prin sifonarea banilor contribuabililor și menținerea la butoane prin cumpărarea de influență.

Furtul explică singur starea actuală de lucruri? Nu, dezastrul nu putea fi obținut fără o doză consistentă de incompetență. Faptul că au avut ca scop căpătuirea prin furt nu i-a împiedicat pe mandatari să calce în străchini magistral, de parveniți ignoranți ce sînt. S-au bizuit apoape exclusiv pe influența cumpărată ca să își spele imaginea publică – vorbe goale și pomeni electorale pentru prostime, contracte avantajoase pentru cei care colaborau benevol, amenințări și șantaj pentru cei care voiau / puteau să protesteze.

Bine, și există vreo ieșire din coșmarul ăsta? Ar fi, însă cei care au suficientă voință și putere să-i înlocuiască pe vechii mandatari sînt dezbinați. Unii sînt de părere că proiectul inițial de vapor comun este o idee bună aplicată prost, iar ceilalți spun că vaporul comun a fost o idee proastă de la bun început, pentru că descurajează inițiativa privată, munca, inovarea, progresul, libera competiție, denaturează relațiile dintre cerere și ofertă etc., ceea ce, oricît de bune ar fi intențiile inițiale, duce la dezastru.

Totuși, în fața evidenței și a iminentului dezastru, de ce nu există un consens? Pentru că s-a instalat o mare lehamite. Oamenii au fost atît de mult mințiți încît nu mai au încredere în nimeni. Pe de altă parte, sînt oameni care se laudă cu opțiunea lor de a nu participa la alegeri. Un mix ciudat de blazare și respingere sofistică a ideii de a alege răul mai mic.

Și de-unde-pînă-unde rău mai mic? Din convingerea că avem ca alternative niște impostori și infractori condamnați (răul mai mare) și niște socialiști de tip nou – îndrăgostiți de modelul de stat asistențialist (welfare state), pe care îi putem bănui în cel mai bun caz de naivitate (răul mai mic). Pe de altă parte, nu avem nevoie de simulări Monte Carlo ca să ne dăm seama că refuzul pe scară largă al membrilor societății de a alege „răul cel mai mic” ne va conduce la răul cel mai mai mare.

Și atunci care e problema? Problema este să scăpăm de cei care ne-au adus în pragul naufragiului, care este o certitudine dacă aceștia rămîn în continuare la putere. Impostorii și infractorii condamnați care ne-au condus pînă acum și-au făcut iahturi personale, iar pentru ei naufragiul nu reprezintă un pericol real. Divergențele de opinii dintre ideologii de serviciu ar trebui să treacă în plan secund – importantă este menținerea pe linia de plutire și reputația celor care sar să ne mențină acolo în viitorul imediat.

Dacă am fi pe un vapor, ar fi mai simplu.

Publicat în Părerea mea | Lasă un comentariu