Mi-a căzut astăzi sub ochi un titlu din Ziarul Financiar care cita „Mulţi middle manageri au pretenţii salariale prea mari pentru abilităţile pe care le au”. Prostia asta mi s-a părut prea mare chiar și pentru ZF, așa încît am intrat să văd pe cine voiau să facă de rușine.
M-am înșelat: nu voiau să ridiculizeze pe nimeni, pur și simplu citează un expert în resurse umane, ca să știe cititorii care sînt cele mai noi tendințe în domeniu.
Aflăm astfel că, în opinia doamnei Cristina Postolache, managing partner în cadrul firmei cu activităţi în domeniul resurselor umane Big4HR, „companiile se confruntă cu dificultăţi în recrutarea managerilor potriviţi pentru că, […] unii middle manageri solicită salarii mai mari decât ar merita”.
Cu alte cuvinte, salariile avute în vedere de companii în procesul de recrutare sînt legate de abilitățile, respectiv meritele candidaților, iar nu de limitele de buget alocate, presupunînd că exigențele privind specificațiile postului sînt îndeplinite.*
În realitate companiile au limite de buget de salarii pentru pozițiile pentru care recrutează, însă tipii de resurse umane adesea vor să „dea bine”, fie forțînd limitele inferioare de buget ca să facă economie pentru companie, fie prin ridicarea artificială a ștachetei în procesul de recrutare, solicitînd calități, abilități sau deprinderi suplimentare, (dar irelevante în raport cu poziția în cauză) în speranța diminuării riscului de eșec. Cred că este explicabil excesul de zel al celor care se ocupă cu recrutarea, pentru că vine dintr-o slăbiciune conștientizată și teama de eșec, deși nu de puține ori este augmentat de trufie.
Mecanismul ăsta a ajuns să favorizeze fie candidații cu pretenții financiare modeste (sau de-a dreptul fără pretenții), dar cu o compatibilitate aproximativă cu specificațiile postului, fie candidații care se înscriu la limita maximă bugetată și care au atît de multe diplome și certificări, încît e puțin probabil să nu acopere și cerințele postului, deși diplomele și certificările alea nu reflectă neapărat ce știe candidatul să facă și nici nu garantează calități umane esențiale cum ar fi integritatea.
Ce se află între cele două extreme se irosește, adică exact meseriașii care, deși nu au cheltuit sume astronomice pe certificări cu sonoritate, știu exact ce, cum și cînd trebuie să facă, pentru că oamenii ăștia își cunosc valoarea și o prețuiesc ca atare.
Dacă știți cazuri de companii mari (bănci, retail, telecomunicații etc.) care au comportamente bizare în anumite situații, să știți că de aici li se trage.
Și iată-ne, pornind de la acest mod de gîndire strîmb, precum cel expus cu candoare de cei de la ZF, ajunși în plin hybris: al candidaților cu nenumărate diplome, specializări și certificări care nu știu cît este TVA -ul din prețul cu amănuntul al unui telefon de 100 Lei și cel al specialiștilor din resurse umane cărora li se pare că rezultatele pe care le obțin sînt demne de publicații economice cu pretenții.
Blogul lui Dumitru lui Nae 
Bun bun. Big like