Despre spații publice, private și drepturi

Am avut de curînd o discuție în contradictoriu cu un amic pe tema spațiilor publice. N-aș pierde timpul cu dezbaterea asta, dacă nu ne-ar afecta viața într-o mare măsură. Cele mai interesante discuții au loc cînd vine vorba despre spații private de folosință publică, în care se pune problema dreptului proprietarului de a stabili reguli – de exemplu permisiunea de a se fuma.

Argumentele se polarizează rapid, în general fără prea mare atenție la detalii, între susținătorii libertății neîngrădite și cei care susțin îngrădirea libertății totale pe seama externalităților negative, respectiv înlocuirea acesteia cu o libertate controlată de stat…

Un exemplu elocvent de ratare pe acest subiect este articolul dlui Vlad Petreanu. I s-a răspuns în bună măsură dlui Petreanu de către Alexandru Cojocaru, explicîndu-i-se de ce greșește.

Totuși aș insita asupra antagonismului dintre public și privat.

Externalitățile sînt o realitate exclusiv în context public. Dar ce înseamnă public? Dincolo de definiția din dicționar, adjectivul public trebuie interpretat pe două coordonate: cea a proprietății și cea a uzului, după cum se poate vedea în desenul de mai jos:

public-privat - Copy

Atît amicul meu cît și dl. Petreanu mi se pare că nu fac aceste distincții. Diferența dintre cei doi este că primul invocă proprietatea privată ca fiind suficientă pentru a scoate un spațiu din sfera publicului (ceea ce este greșit), iar al doilea invocă uzul nerestricționat în spații private ca fiind generator de drepturi (de asemenea greșit).

Aflați în acest punct, este interesant să subliniem ce determină uzul public / privat al unui spațiu. Uzul public este determinat de accesul neîngrădit. Lipsa îngrădirii este prezumată prin lipsa unui anunț care stabilește altfel. De exemplu, în legislația românească privind circulația pe drumurile publice, toate drumurile (dar și tarlalele agricole etc.) sînt considerate publice, chiar dacă se află în proprietate privată, cu excepția situației în care proprietarul drumului sau terenului pune la intrare un anunț prin care anunță că acolo este sfîrșit de drum public.

Partea interesantă este că proprietarul spațiului poate foarte simplu să schimbe statulul de uz public, transformîndu-l în uz privat. Cea mai simplă variantă este varianta de club privat, unde pe lîngă anunțul de la intrare „Aceasta este o proprietate privată de uz privat”, se instituie formal o procedură de aderare, un card de membru și, eventual, o contribuție simbolică. Toate acestea se pot face atît de simple, încît să trimită în derizoriu orice lege ciudată ar mai născoci aleșii neamului.

Evident că nu era neapărat nevoie de toată tevatura asta ca să invalidăm drepturile închipuite ale celor care intră undeva știind dinainte ce vor găsi acolo, dar cred că avem obligația să restabilim bunul simț.

Acest articol a fost publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Despre spații publice, private și drepturi

  1. În articolul precedent tu ai spus „spațiu public”, nu „spațiu de uz public”. Eu fac distincție între ele, însă am pornit de la premisa că, așa cum ai scris tu, legea respectivă vizează spațiul public, iar ceea ce am scris este corect: barurile nu sunt spațiu public.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s