Fumatul – inamicul public numărul unu

Se pare că o tragedie nu este suficientă ca să înțelegem că statul nu face decît să ne hrănească cu false așteptări.

E trist, pentru că principala problemă în tragedia recentă este legislația, care e suficient de stufoasă încît să creeze falsa percepție că statul e peste tot și rezolvă orice. Această percepție este amplificată de discursul politic al autorităților statului care nu pregetă să pretindă la teve că veghează la bunăstarea veșnică a consumatorului.

Statul promovează legi care-mai-de-care mai draconice, în domenii dintre cele mai diverse: practici comerciale incorecte, siguranța alimentară, protecția în situații de urgență (incendii, cutremure etc.), starea de război, sănătatea publică, siguranța circulației pe drumurile publice, protecția mediului, proprietatea intelectuală, siguranța construcțiilor, drepturile minorităților, lupta împotriva corupției, învățămînt etc. etc.

Dacă am lua oricare dintre domeniile pomenite am constata că primul care încalcă legea este chiar statul: agențiile de reglementare din subordinea statului au consfințit suprataxarea consumatorilor casnici la energie electrică sau gaz metan; spitalele sau penitenciarele aflate în administrarea statului sînt departe de respectarea legislației privind siguranța alimentară; adminsitrații publice locale sau centrale sunt neconforme din punct de vedere al protecției oferite în caz de incendiu; statul menține în circulație autovehicule cu deficiențe tehnice grave; autostrăzi supraevaluate aflate în proprietatea și administrarea statului sînt inaugurate cu surle și trîmbițe după care încep să alunece la vale; primul ministru este acuzat de corupție, evaziune fiscală și spălare de bani.

Interesant este că, deși este limpede că sistemul nu funcționează, se găsesc voci care să ceară mai multe legi sau înăsprirea acestora. Sînt oameni de bună credință (dar slabi de înger) care își imaginează că dacă plătesc corect taxe și impozite, statul își face treaba și ne asigură o plasă de siguranță omniprezentă. Cînd se dovedește cu prisosință că aceasta nu există, oamenii se revoltă. Naivitate? Eu aș zice mai degrabă că e vorba de complicitate criminală.

Sîntem în fața unei disonanțe funcționale uriașe, care funcționează pe două coordonate. Una ar fi corupția, despre care s-a zis că ucide. Așa este. Doar că esența corupției stă în legislația imposibil de respectat. Poate că nu este atît de exagerat să afirmăm că legislația aberantă ucide. A doua este credulitatea cetățenilor, indiferent că e vorba despre permeabilitatea acestora la mita electorală sau ușurința cu care aceștia iși pun destinele în mîinile unor indivizi cu educație, competențe și interese obscure (am numit aici clasa politică).

Că legea a încăput pe mîini greșite este foarte vizibil, încă odată, azi: în timp ce țări din lumea civilizată decriminalizează utilizarea drogurilor ușoare cum ar fi cannabis -ul, România incriminează fumatul în spații publice. Evident că în interesul cetățenilor… Interesant ar fi de știut dacă perimetrul casei poporului unde merg la serviciu mai mulți legislatori de la noi este considerat spațiu public. Nu mai zic de medici în spitale, studenți în cămine, sau contribuabili la coadă la plătit taxe… Vorba lui Cheloo: Că la noi în Colentina s-ar interzice și-aspirina.

Acest articol a fost publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Fumatul – inamicul public numărul unu

    • Mulțumesc pentru comentariu, Mișu. Îmi pare rău dacă nu-ți place ce-am scris, dar asta gîndesc.

      • Dar cui i-ar putea plăcea un asemenea sofism?🙂
        «Că legea a încăput pe mîini greșite este foarte vizibil […]: în timp ce țări din lumea civilizată decriminalizează utilizarea drogurilor ușoare […], România incriminează fumatul în spații publice.»
        Sunt două erori mari de tot:
        1. În cazul drogurilor, dezincriminarea vizează consumul în sine; în cazul fumatului de tutun, incriminarea vizează locul în care se produce consumul, nu consumul în sine » argumentul citat este o analogie șubredă de tot. Nici în lumea civilizată nu se consumă droguri ușoare în spațiul public.
        2. Consumul de droguri ușoare are loc și altfel decât prin fumare, deci nu este toxic pentru cei din jur (la modul fizic), în timp ce consumul de tutun este doar prin fumare, trebuind protejați cei din jur.

      • 1. „Smoking joints has been common in cannabis coffee shops. Since 1 July 2008 there is a tobacco smoking ban in the Netherlands which allows smoking joints containing tobacco in a separate smoking room only. Bongs and pure cannabis joints can still be smoked inside the premises.[11]” https://en.wikipedia.org/wiki/Cannabis_coffee_shop
        2. Sigur că da🙂

      • Mă tem că acele coffee shops nu sunt spațiu public🙂

  1. Dan, poți cumva să-mi explici, fără sofisme, cui servește chestia asta cu interzicerea fumatului în barul din colț unde mă simt eu bine? Patronului barului? Clienților asemenea mie care se bucurau la o țigare / pipă de diverse chestii pe care le îndrăgesc în comun? Autorităților statului care, după creșterea aberantă a accizelor la tutun, încasează tot mai puțini bani la buget? Mulțumesc🙂
    NB: La intrare scrie „În acest local se fumează”.

    • Nu știu cui servește, și nici nu vreau să susțin acea lege (nu am intervenit de partea ei, ci doar ți-am semnalat o greșeală în argument).
      Pe de altă parte: mă tem că nici acel local nu este spațiu public. Sigur este vizat de acea lege?

      • Cred că spațiu public este acela unde are acces neîngrădit oricine: parcuri, străzi, restaurante / baruri / cafenele, stații ale mijloacelor de transport în comun etc.
        Cluburile care funcționează pe bază de membership nu sînt spații publice, accesul fiind condiționat pe de-o parte și liber consimțit de cealaltă parte.
        În ordinea asta de idei, acele coffee shops cam sunt spații publice – poate intra aproape oricine (teoretic nu străini, însă nativii au acces neîngrădit).

      • Nu, aceste localuri (restaurante, baruri, cafenele) NU sunt spații publice.
        Spațiul public este în proprietatea publică a statului.
        Localurile nu ar fi spațiu public nici măcar dacă ar fi ale statului (ar fi în proprietatea privată a statului, nu în cea publică)..
        Dar de regulă sunt proprietate privată.
        Iar acele coffee shop în mod sigur sunt proprietate privată.

  2. Și dincolo de detalii, postarea asta destul de inconsistentă era despre ușurința cu care cedăm statului privilegiul alegerilor pe care ar trebui să le facem singuri.
    Și problema care decurge de aici este că nu mai știm să facem alegeri și am devenit prea ușor manipulabili.

    • Exact la fel „i-am cedat statului privilegiul alegerilor” și în cazul restului de comportamente nocive pentru alții: de a fura sau nu, de a ucide sau nu, de a priva de libertate sau nu, de a lovi sau nu ș.a.m.d.
      Nu înseamnă că noi (fiecare, individual) nu știm să facem alegeri, ci că există unii care nu știu să facă alegeri, iar noi folosim statul pentru a ne apăra de ei.

      • Pe bune?! Dacă nu ne-ar spune statul că nu e bine să furi, să ucizi etc. n-am ști singuri asta? Și n-am avea nici o putere să ne apărăm? Ah! comoditatea asta…
        Mă mir cum am putut evolua ca specie, pentru că statul a monopolizat morala și justiția cam de vreo 200 de ani🙂

      • Tocmai asta am spus: baiul nu este că noi nu am ști că nu e bine să furi etc., ci că alții nu știu acest lucru.
        Și nu, firește că nu ne putem apăra singuri. Sunt curios cum te-ai putea apăra singur de un ins care ar dori să te împuște pe stradă. Sau să detoneze o bombă la 5 metri de tine (în spatele tău, să nu-l vezi).

        Afirmația „statul a monopolizat justiția” este nu falsă, ci un non-sens. Se numește „stat” acel instrument folosit (și) pentru a realiza justiția în cadrul unei comunități. În momentul în care o entitate are autoritate asupra comunității (inclusiv stabilind legi și aplicând pedepse la încălcarea lor), ea este stat, nu poate exista o justiție de o altă natură.

  3. Proprietatea nu prea are a face aici🙂 Cu excepția cazului în care ceri un consimțămînt semnat de către client🙂
    „One of the earliest examples of public spaces are commons. For example, no fees or paid tickets are required for entry. Non-government-owned malls are examples of ‘private space’ with the appearance of being ‘public space’.” https://en.wikipedia.org/wiki/Public_space

  4. Dan, te contrazic, invitîndu-te să citești o postare de-a mea mai veche:
    „Abandonînd exercițiul introspectiv de a căuta dreptatea, sîntem pe cale să pierdem acel bun-simț care, indiferent de nivelul de educație formală, îl făcea pe orice individ să simtă ce este just și ce este injust.
    Renunțarea la căutarea dreptății exclusiv în favoarea unui grup de indivizi pe care îi voi numi generic „oamenii legii” ridică probleme la care nu se poate răspunde absolut: cît de competenți, cît de bine intenționați și cît de imparțiali sînt aceștia.

    Care este rezultatul?

    Abuzul de lege.
    Apariția unei tagme care, fiind însăși legea, e mai presus de lege.
    Birocratizarea nefirească a actului de justiție.
    Legea ca sursă de bani.
    Alienarea individului de actul de justiție.
    Pericolul instaurării unui sistem totalitar.

    https://dumitruluinae.wordpress.com/2015/01/22/domnia-legii-un-pariu-pierdut/

    • Să nu confundăm două lucruri: (1) CINE are autoritate și (2) CUM și-o folosește.
      Sigur, există abuzuri, plus tot felul de alte neajunsuri.
      Dar asta nu schimbă natura autorității.

      Justiția poate fi doar a statului, fiindcă o entitate „privată” nu are autoritate asupra inșilor din comunitate.
      Pentru a aplica justiție, o entitate (om sau organizație) are nevoie în mod esențial de autoritate (nu autoritarism!) asupra fiecărui ins din comunitate.
      Iar în momentul în care are așa ceva, a devenit stat (component(ă) a statului).

      E ca și cum ai spune „în lumea dreptunghiurilor, un pătrat nu ar trebui să monopolizeze dreptul de a avea laturile egale”.
      OK, să aibă și alte dreptunghiuri acest drept. Numai că dacă iei un alt dreptunghi și-i faci laturile egale, nu obții un dreptunghi ne-pătrat cu laturi egale, ci transformi dreptunghiul originar într-un pătrat.
      La fel e și cu statul: în momentul în care îi iei autoritatea și i-o dai unei alte entități, nu obții o entitate non-stat cu autoritate, ci un alt stat.

      În rest, desigur, statul poate fi abuziv, chiar totalitar, poate fi „furat” de tot felul de tagme rău-intenționate sau nepricepute, poate fi ros de corupție ș.a.m.d.
      Dar justiția nu poate fi înfăptuită decât de către stat.

      • Dan, de data asta tu faci o eroare logică🙂
        Autoritatea este una recunoscută, iar nu neapărat impusă prin forță brută, ca a statului. Dacă eu și cu tine cădem de acord ca staborul din Florești să decidă care dintre noi are dreptate și care din noi greșește, decizia lui ne este egal opozabilă, iar autoritatea acestuia nu poate fi contestată post factum de nici unul din noi, indiferent care ar poziția statului în disputa noastră. Asta dacă sîntem oameni de cuvînt.
        În cazul acesta, staborul nostru nu devine un nou stat🙂

      • Autoritatea statului nu este impusă prin forță brută în mod definitoriu.

        Contra-exemplul cu staborul este un „straw-man fallacy” bun de pus în manuale.
        Ai combătut ceva ce nu era afirmația mea, ci o reprezentare eronată a ei, foarte ușor de discreditat.

        Înainte, o remarcă: dacă în acel exemplu s-ar putea vorbi de un stat, sigur că staborul nu ar deveni un stat, ci o persoană cu o funcție în aparatul de stat. Statul, dacă ar exista unul, ar fi constituit din toți trei (noi doi și staborul).
        DAR… că aici e partea falacioasă principală… Noi trei suntem deja membri ai unui stat. Evident că nu putem forma un alt stat așa, cum ne tună. Nu putem înlocui autoritatea statului cu autoritatea staborului. Nu avem voie să o facem, și nu avem posibilitatea practică de a o face (ar trebui să ne găsim un teritoriu nerevendicat de un alt stat, în care să ne mutăm noi trei și să formăm un stat nou).
        Dar nu de asemenea situații vorbeam eu, referitor la stat: nu de situația în care niște membri izolați ai comunității, cetățeni ai unui stat, recunosc o autoritate suplimentară celei a statului (și noi chiar facem asta, sistematic), ci de situația în care comunitatea ca atare recunoaște o autoritate (indiferent în ce mod) care să îi fixeze norme cu caracter general, referitoare la întreaga viață. În exemplul cu staborul, noi suntem deja sub autoritatea statului, și câtă vreme suntem cetățeni ai acestui stat și ne aflăm pe teritoriul său, nu putem forma un alt stat. Putem, însă, să recunoaștem o autoritate suplimentară, pe diferite planuri. Este ceea ce facem și ca angajați, nu avem nevoie de cazul cu staborul. Asupra mea are autoritate directorul de departament, are și decanul, are și rectorul, are și universitatea ca atare. Există autoritate și în familie: părinții au autoritate asupra minorilor. Nu am afirmat că oricare autoritate ar duce la apariția unui stat (afirmație care ar fi, evident, falsă), ci că statul apare în momentul în care o comunitate ca atare îi recunoaște (de bunăvoie sau nu, nu contează) dreptul de a legifera, de a reglementa raporturile dintre membrii comunității.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s