Și cei mai buni greșesc

Citim zilele astea despre un individ care, în susținerea unui punct de vedere personal, a decis să-și schimbe domiciliul. Nu mi-e clar dacă punctul de vedere al domniei sale se referă la „integritatea” averii pe care o deține sau este unul principial – acela de a i se recunoaște dreptul de exercițiu asupra proprietății și de liberă circulație ca cetățean al lumii civilizate.

Acuma tipul ăsta nu-i un individ oarecare, este un om cunoscut, iar gestul lui a căpătat conotații politice cu viteza luminii. Guvernul socialist francez s-a simțit ofensat – deh! au și soclialiștii „onoarea” lor, nu? – și, prin vocea prim-ministrului Jean-Marc Ayrault, care era invitat la o emisiune la postul France 2 pe 12 Decembrie 2012, a catalogat gestul omului nostru ca fiind „atât de deplorabil” (Je trouve ça assez minable (*) de se mettre juste de l’autre côté de la frontière. Tout ça pour ne pas payer d’impôts). Și ca să nu lase lucrurile neterminate, un domn tovarăș deputat socialist – Yann Galut pe numele său, pe data de 11 Decembrie 2012 își exprima intenția de a propune o lege prin care să se retragă cetățenia franceză celor care evită taxele prin schimbarea domiciliului.

În fața mitocăniei oficiale de stat, pe 15 Decembrie 2012 omul Gerard Depardieu (căci despre el vorbim) trimite o scrisoare deschisă premierului francez:

M-am născut în 1948, am început să lucrez la vârsta de 14 de ani ca imprimator, ca lucrător de întreținere, apoi ca artist dramatic. Mi-am plătit întotdeauna impozitele, indiferent cât au fost, sub toate guvernele. În nici un moment, nu m-am eschivat de la îndatoririle mele. Filme istorice la care am participat reflectă dragostea mea pentru Franța și istoria ei. Personalități mai ilustre decât mine au părăsit țara noastră. Nu mai am, din păcate, nimic de făcut aici, dar voi continua să-i iubesc pe francezi și publicul cu care am împărtășit atât de multe emoții! Eu plec pentru că voi considerați că succesul, creația, talentul, de fapt diferența, trebuie să fie pedepsite. Eu nu cer să fiu aprobat, dar aș putea cel puțin să fiu respectat. Niciunul dintre cei care au părăsit Franța nu a fost insultat ca și mine. Eu nu trebuie să justific motivele alegerii mele, care sunt numeroase și intime. Plec după ce, în 2012, am plătit 85% impozit pe veniturile mele. Dar păstrez în suflet acea Franță care era frumoasă și care, sper, că va rămâne.

Vă predau pașaportul meu și cardul de securitate socială, pe care nu l-am folosit niciodată. Noi nu mai avem aceeași patrie, eu sunt un adevărat european, un cetățean al lumii, așa cum tatăl meu m-a  învățat întotdeauna. […] Nu am de ce să mă plâng și nici de ce să mă laud, dar nu accept cuvântul „deplorabil”. Cine sunteți dumneavoastră să mă judecați astfel, vă întreb domnule Ayrault – prim-ministru al domnului Hollande, vă întreb, cine sunteți? În ciuda exceselor mele, a poftei și dragostei de viață,  eu sunt o ființă liberă, domnule, și voi rămâne politicos.

Oricât de discutabile ar fi argumentele lui Depardieu, scrisoarea mi se pare sinceră. Este declarația unui om aflat la apusul vieții, apăsat de greșelile trecutului, de moartea unui copil, dar care nu se lasă târât în noroi de către un conțopist socialist (Gerard Depardieu este – între altele – decorat de statul francez cavaler al Legiunii de onoare în 1996). Nu am argumente concrete, dar cred că Depardieu nu ar fi renunțat niciodată la cetățenia franceză dacă nu s-ar fi folosit o retorică condimentată cu cuvinte tari și amenințarea retragerii cetățeniei.

Bun, acuma vine fratele mai mare de la răsărit – care nu putea rata o ocazie ca asta – și, pe 6 Ianuarie îi dă lui Depardieu pașaportul rusesc (și cetățenia), pentru că minunata democrație franceză nu permite renunțarea la cetățenie fără existența prealabilă a altei cetățenii (!). Cam așa stau lucrurile.

Oarecum neașteptat și nepotrivit – din punctul meu de vedere – vine dl. Andrei Pleșu și scrie „Să ne facem ruși”. Cu tot respectul pentru domnia sa, de data asta afirm că n-a nimerit-o:

  • forțează o legătură între filo-comunismul francez de inspirație sovietică și solicitarea cetățeniei rusești a lui Gerard Depardieu. În primul rând nu cred că a avut actorul inițiativa asta, ci PR -ul rusesc, iar despre acceptarea lui Depardieu se poate spune orice, numai că este motivată politic nu.
  • menționează, în mod nedemn, un incident stânjenitor din viața artistului, ca și cum acesta i-ar caracteriza comportamentul. Mai grav este că dl. Pleșu afirmă fără echivoc că actorul a urinat intenționat pe podeaua avionului, fără să lase loc unui dubiu rezonabil legat de o posibilă afecțiune patologică. Derapajul dlui Pleșu continuă impetuos cu concluzia asupra incidentului amintit, în care extrapolează fiziologia micționării asupra simbolurilor totalitarismului stalinist😦 . Poate că dl. Pleșu nu are (încă ?) problema pe care o au bărbații după 60 de ani, dar nu e frumos să faci ironii pe tema asta.
  • cade cu dezinvoltură în păcatul judecării altora, exclusiv din perspectiva greșelilor respectivelor persoane, ca și cum omenirea ar fi formată în proporție de 99% numai din sfinți. Admit că pot fi persoane pe care dl. Pleșu nu le agrează, chiar fără să le fi întâlnit vreodată, toți avem simpatii și antipatii. Dar a te folosi de un prilej ca ăsta, al unui om aflat în necaz, să pui artileria pe el este reprobabil. Sau vă imaginați cumva că omul Depardieu este în culmea fericirii?!

Interesant este că pe 29 Decembrie 2012 taxa de 75% pe veniturile mai mari de 1 milion de Euro cu care președintele Hollande a făcut vâlvă în campania electorală (contribuție excepțională de solidaritate) a fost declarată neconstituțională „Le Conseil constitutionnel censure la taxe à 75 %…”, iar propunerea deputatului socialist amintită anterior, n-a apucat să fie discutată că e de la o poștă neconstituțională. Conțopistul socialist a zis că revine cu o nouă formulă de taxare.

Bun. Iată că și cei mai buni greșesc: francezii, pentru că au pierdut în imagine, dar bani mai mulți din impozite n-au luat, dl. Pleșu care mai are câte o criză de inspirație publicată, rușii care nu au făcut decât să demonstreze încă odată vestita lor fățărnicie, Gerard Depardieu care ar fi putut gestiona mai diplomatic situația. Iar eu, ce să zic: sunt într-o companie selectă🙂

* Minable – a fost tradus în presă de limbă engleză patetic și preluat în articolele de limbă română la fel, însă cred că s-ar traduce mai degrabă prin deplorabil http://www.le-dictionnaire.com/definition.php?mot=minable

Acest articol a fost publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea mea și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Și cei mai buni greșesc

  1. Ecuatia e simpla: ce impozite trebuie sa-ti puna statul ca sa nu mai ai chef sa muncesti pentru ca oricum o faci degeaba?

    • În principiu sunt de acord că trebuie să cedăm o parte dintre veniturile noastre către stat, dar:
      – in conditii de performanta administrativa nu de jaf institutionalizat;
      – in conditiile in care statul incurajeaza in mod real munca, nu prin legi populiste de genul marirea salariului minim – care va avea ca si consecinta cresterea somajului si a muncii la negru;
      – in conditiile in care statul incurajeaza initiativa privata, nu ca acuma cand se pregateste sa jumuleasca singura gasca din batatura care mai face ouă;
      etc.
      Din pacate, pomana a mers atât de departe încât tov. statul nu mai poate da înapoi. Va taxa mai greu și mai mult până când ne va lua dracu.

  2. Dumitru spune:

    Sunt de acord cu dumneavoastra ca A.Plesu si G. Depardieu se situeaza printre „cei mai buni”. Problema este : cine a gresit ?

    • Păi toți greșim, nu?🙂

      • Dumitru spune:

        Corect ! Dar nu toti sunt cei mai buni. Daca d-stra renuntati la cetatenie, ati alege sa deveniti rus fara o motivatie consistenta ??

      • Cred că ratați ideea principală. Eu cred că dl. Depardieu s-a enervat pe căcăcioșii de socialiști și le-a zis să-și pună pofta-n cui, care s-au apucat să-l facă de ocară și să-l amenințe; starea de enervare a culminat când i-a ieșit porumbelu că le dă pașaportul să și-l bage undeva, prin dos. Atunci, dragii de vecini de la răsărit au sărit și au zis: noi te apreciem, noi îți dăm cetățenie și nu te șicanăm precum socialiștii francofoni. Chiar dacă și-a dat seama de postura în care s-a băgat singur, dl. Depardieu nu prea avea ieșire – dacă-i refuza pe ruși se făcea de cacao, dacă se răzgândea și nu mai renunța la cetățenia franceză se compromitea de asemenea. Cu alte cuvinte, dl. Depardieu este oarecum propria victimă și nu prea avea de ales – trebuia să facă ce a zis că face.

  3. Pingback: Dragă Dumitru, despre Depardieu… « Dictatura justitiei

  4. Cum am și scris mai sus, articolul acesta mi-a plăcut în mod deosebit.
    Reflectând la el în continuare chiar și azi am descoperit și de ce.
    Nu-i scris cu patimă, trimiterile la alte articole sunt bine venite și permite cititorului să afle și părerile contrarii, nu dorești să ne manipulezi și nici să ne impui propriul tău punct de vedere.Lucru rar dacă nu aproape inexistent.
    Mă gândesc că astfel de jurnaliști mi-aș dori să avem în presă.
    Felicitări sincere pentru profesionalism !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s