Duminica Tomii

Autor: I. L. Caragiale

M-am dus să fac o vizită confratelui și amicului meu Tomița de ziua lui. L-am găsit într-o stare foarte proastă, plimbându-se de colo până colo ca o hienă în cușca ei, și văitându-se de durere; toată noaptea nu putuse închide ochii din pricina unei măsele.

L-am povățuit să meargă la dentist.

– Nu pot, mon cher.

– De ce nu poți? ți-e frică?… Cu metodele de astăzi, nu simți nici cât o pișcătură de purece.

– Nu de frică; nu pot, că am de lucru; trebuie să dau până-n două ceasuri cronica mea la gazetă. La trei, vine băiatul de la tipografie să mă execute… și cu durerea asta sunt incapabil să scriu un rând măcar. De o sută de ori de aseară m-am așezat pe scaun, am pus mâna pe condei; dar nu e chip să m-astâmpăr… o clipă nu­mi dă pace…

Și iar începe bietul om să se vaite și să se plimbe ca o hienă. La un moment, se oprește răcnind:

– E de nesuferit!… mă-mpușc!

– Omule – zic eu – du-te la dentist!

– Ei! dar cronica mea cine o scrie?

– Știi ce? zic; tu du-te fără frică, să-ți scoți măseaua; eu rămân aci; până te-ntorci, îți scriu eu o cronică… Ai vreun subiect anume, or pot scrie despre ce mi-o da pân gând?

– Ba, chip, aveam un subiect…

– Despre ce?

– Despre credință și știință… cum adică știința distruge credința și nu o poate înlocui. Știi, á propos de sărbători…

– Ceva nou de tot… Am înțeles, zic; du-te și n-ai grije; aibi curaj!… cu metodele moderne…

Și pe când Tomița pleacă aiurit de durere, mă și așez liniștit la masă și, pe nerăsuflate, torn următoarele:

CRONICĂ

Sună clopotele… E primăvară… Sună clopotele.

Duminica Tomii… Cu această duminică se-ncheie săptămâna luminată și prima serie a celor mai mari sărbători creștine. Ce sublimă, ce providențială ordonare în mersul divinei tragedii a Fiului!

Umilirea, suferința, patimile Tatălui întrupat în Fiul; pe urmă, supliciul infamant între doi tâlhari și moartea; apoi, triumful asupra morții, învierea… în fine spulberarea ultimei umbre de îndoială a nenorocitului, care nu poate crede minunea până nu pipăie.

„Iară Toma, unul din cei doisprezece, carele se chemă geamăn, nu era cu dânșii când a venit Isus.

Deci, zicea lui ceilalți ucenici: «Am văzut pe Domnul»; iar el a zis lor: «De nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, și de nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede».

Și după opt zile, iar erau înlăuntru ucenicii lui, și Toma cu ei. Venit-a Isus, fiind ușile încuiate, și a stat în mijloc și a zis: «Pace vouă!».

După aceea a zis Tomii: «Adu-ți degetul tău încoace și vezi mânile mele; și adu mâna ta și o pune în coasta mea, și nu fi necredincios, ci crede».

Răspuns-a Toma și a zis: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»

Zis-a Isus lui: «Dacă mă văzuși, Tomo, crezuși; fericiți cari nu au văzut și au crezut…»”

Da, fericiți; și așa fericit eram eu în copilărie! și așa era toată lumea împrejurul meu!

Cu adâncă pietate mi-aduc aminte de bisericuța albă din mahalaua noastră! Ce limpede suna toaca de fier subt atingerea ciocanelor măiestre ale dascălului Haralambie! ce vuiet armonic făceau cele două clopote, pe care le trăgeam de frânghii, noi, copiii, pe când, de jos, de la toaca de fier, fără să se-ntrerupă, el ne striga: „Mai încet, mă! că mi le dogiți!” și ne-njura de feștila moașe-ni, după ce ne luase la fiecare câte doi gologani de trei parale și ouă roșii, ca să ne lase sus în clopotniță…

Dar venerabilul nostru preot, cuvioșia-sa părintele Marinache! Îl am aci încă, dinaintea ochilor. Ce înfățișare frumoasă! Barba lui strălucește mândră ca un fuior de borangic alb pe patrahirul roșu. Și ce glas! îl auz încă: „Veniți de luați lumină!” și când năvăleau mahalagioaicele credincioase să ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga: „Ho! că nu sunteți la cocină!”

Pe urmă evlavia aceea adâncă și caldă, de care erau pătrunse sufletele tutulor enoriașilor noștri, de la cel mai bătrân fără un dinte-n gură, până la cel mai tânăr încă fără dinți!…

Ce frumos erau împodobite sfeșnicele, de la cele de aur până la cele de pacfon, cu zambile în feluri de fețe… și un miros!… Țiu minte cum un nepoțel al mamei Zamfirei, văduva lui Papaiani, arnăut domnesc la pensie, a greșit odată, și, în locul sfeșnicelor umile ale bunică-si, a luat sâmbată, de la epitaf, niște sfeșnice mari de argint masiv ale lui jupân Sfetcu lumânărarul, ctitorul bisericii. Când a băgat de seamă această confuziune, dascălul Haralambie i-a tras băiețelului o feștilă și două palme; după care, băiețelul a explicat dascălului cauza confuziunii: la amândouă perechile de sfeșnice, zambilele erau pembé… Chiar un om în vârstă putea greși; darmite un copil nevinovat!

Dar apoi, cozonacii și plăcinta de drob, și căpățânile de miel la tavă pe orez, cu iaurt cu caimac, după opt săptămâni de fasole sleită și de varză acră!

Și părintele Marinache cu dascălul Haralambie cărând în curtea bisericii toată ziua, în niște basmale mari cadrilate, recolta de ouă roșii și de pască!

Sărmanul nostru bun protector, dascălul Haralambie! i s-a stins și lui feștila chiar într-o săptămână luminată din cauza unei excesiv de bogate recolte de ouă răscoapte! El trebuie să fie acuma, acolo, sus, alături cu drepții, și, desigur, când micii cheruvimi fac prea multe nebunii… „feștila!”

Și, pe deasupra tutulor acestor duioase amintiri, primăverile acelea dulci, pline de speranțe-n viitor, când, precum zice așa de frumos poetul, „natura, ca o mireasă răpită, care a dormit, vrăjită în lanțurile de gheață ale unui crud uriaș răpitor, se deșteaptă fericită, grațioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, molcome ale tânărului și fierbintelui său mire, care o caută de mult, și care vine de departe să dezlege vraja de gheață cu farmecul unei sărutări de foc… el, tânărul și zburdalnicul copil al lui Paște-împărat; el, minunatul făt-frumos April, cu părul auriu, care o ia în brațe pe adormita fecioară, o alintă, o leagăna, o mângâie și, cu mii și mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta, o recheamă la o nouă și strălucitoare viață!”

Și-ntr-un rând, când am ieșit de la-nviere dimineața, un vânt și o ploaie!… n-a fost chip să ne-ntoarcem cu lumânărelele aprinse acasă; ne-a făcut leoarcă pe toți; încă dascălul Haralambie – asta era înainte de recolta prodigioasă – zice: „Maica ta Cristache! ce vreme!… feștila!” ba, pare­mi-se c-am auzit și „anafura!”. Da nu pot să jur, că e foarte mult de atunci. Unde sunteți, voi, sfinte vremuri ale copilăriei, când credeam? când totul mă făcea să cred?

„Cred tocmai că e absurd!” așa a zis ilustrul fiu al sfintei Monica, el însuși sfânt, stâlp neclintit al bisericii, sfântul Augustin… Asta va să zică a crede; … nu ca Toma geamănul, numai după ce pipăi și pui degetul.

Da, credeam… și eram fericit.

Astăzi! O! astăzi…

Ați venit voi, oameni noi, cu știința, să smulgeți din rădăcini acea plantă divină, ce-și trăgea seva din fundul inimii noastre! Și nu v-ați mulțumit cu atâta! peste rană, în adâncul inimilor, de teamă să nu mai fi rămas acolo un germene cât de infim, din care să poată rencolți, ați turnat leșia caustică, otrăvitoare, distrugătoare, otrava scepticismului, pesimismului, ateismului!…

Onoare vouă, distrugători a fericirii umane!

Dors-tu content, Voltaire…? întreb și eu, împreună cu gingașul, duiosul poet de zahăr a Namunei, el care a dat cel dintâi strigătul de durere când a simțit că se smulge cu atâta cruzime rădăcinile credinței din sufletele oamenilor. Și cu multă dreptate zice nemuritorul academician fancez Ernest Legouve, în nepieritoarele sale Soixante ans de souvenirs:

„Victor Hugo și Lamartine sunt, în câmpul poeziei, glasul epocei lor; Alfred de Musset i-a fost țipătul!”

Da! da! în noianul de necredință în care ne afundăm, când mi-ați luat credința mângâietoare fără să-mi dați nimic alt în schimb decât scepticismul deprimant, îndoiala distrugătoare, țipă și sufletul meu ca al lumii întregi, împreună cu poetul… împreună cu poetul… țipă…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aci, sunt întrerupt; iată confratele Tomița; se-ntoarce radios de la dentist… cu o măsea în mână.

– Triumf! trăiască știința modernă!

Încordat asupra lucrului meu, țip:

– Nu mă-ntrerupe, Tomițo!

Și urmez a scrie mai departe încheierea:

„…Mi-ați luat cu știința voastră măseaua!… ce mi-ați dat în schimb?… redați-mi măseaua!… îmi trebuie!…”

Pun puncturile și linie de sfârșit și, după ce Tomița, vesel, m-asigură că n-a simțit nici ca o picătură de purice, îi citesc cronica. Confratele meu îmi mulțumește încântat; decât – pretinde să facem numai o foarte mică modificare la încheiere: în locul măselei, să punem credința.

Conviu bucuros, și cronica noastră e trimisă la tipografie.

Sursa: http://ro.wikisource.org/wiki/Duminica_Tomii

Acest articol a fost publicat în Cărti, filme, muzică, Dacă v-aţi săturat de ce vedeţi la televizor. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s