Istoria se repetă*

„Puterea noastră economică, trebuie să ne-o mărturisim astăzi cu durere, este nu se poate mai slabă. Afară decît industria agricolă, care în mare parte se face într-un chip cu totul rudimentar, nici o altă producţie reală, afară de două trei escepţii – şi acelea nu tocmai recomandabile, nu se mai dă pe pământul românesc. O concurenţă puternică, din ce în ce mai ameninţătoare, se ridică în contra negustoriei noastre cu productele cîmpului din Rusia de miazăzi, din Egipt şi din America. Ţăranul român, braţele mişcătoare ale singurei noastre industrii, se află – e locul prea strîmt aici ca să dezbatem asupra cauzelor acestui rău – într-o stare din zi în zi mai îngrijorătoare. Nu munceşte destul, pentru că nehrănindu-se bine este anemic – zic unii; este anemic – zic alţii – pentru că nemuncind destul n-are cu ce se hrăni. Comerţul pe zi ce merge e părăsit în mâini străine. O reţea de cale ferată cu mult mai costisitoare decît ne iartă mijloacele şi decît poate dînsa produce, stăbate în lung şi-n lat ţara, ale cării moşii, sate şi tîrguşoare n-au în cea mai mare parte căi ordinare de comunicaţie între dînsele.

În vreme ce economiceşte stăm astfel, ce se petrece la noi pe tărîmul naţional şi social? În nici o ţară locuită de oarecare naţiune, neapărat trebuie trebuie să aibă o limbă, o istorie, tradiţii, moravuri – proprii caracteristice – nu s-a deschis cu o nepăsare mai stupidă o cale de intrare mai largă pentru toate elementele străine, bune rele, venind de oriunde nevoia le-ar face imposibil traiul. Un nepricopsit ce în cutare ţară nu şi-a putut găsi norocul, un nenorocit ce în ţara lui s-a certat cu condica penală respectivă, un isteţ cavaler de industrie căruia între ai săi i s-au înfundat resursele, un netrebnic care nu-i bun de nimic în patria lui – toţi, toţi găsesc ultimul şi cel mai fericit orizont de activitate în liberala şi umanitara Românie, unde nimeni nu te întreabă de răvaş de drum. Aici pentru întreprinderile publice nu trebuie nu trebuie nici soliditate comercială, nici onorabilitate personală, pentru a face ştiinţă nu trebuie învăţătură, pentru literatură nu trebuie daruri fireşti, pentru a trăi mai bine în lume, mai jos sau cît de sus, nu se cere o anumită curăţenie a numelui.  Nici moravurile nici limba, nici tradiţiile locale nu-ţi cer vre-un respect; dacă ai fost meşteşugar la rolina din Monaco, chelner la Viena, bărbier la Paris, ştii destule limbi, ai destul de bune maniere, eşti destul de bine crescut pentru ca să faci în ţara românească pe autorul în toate genurile, să scoţi o gazetă sau mai multe pentru apărarea liberalismului şi românismului, să iei întreprinderi publice, şi apoi să pui mîna pe o zestre, să primeşti cetăţenia şi pe deasupra şi o decoraţie pentru serviciile aduse naţiunii române.

Ca organizaţie socială şi de stat stăm iarăşi destul de bine, pentru că unii pretind că am putea sta şi mai rău. Pe cîtă vreme în ţările industriale, cu o producţie imensă, cu o mişcare dezvoltată la maxima încordare a activităţii omeneşti, cifra medie a împiegaţilor publici nu trece nicicînd peste 4-5 la sută din numărul populaţiei, – la noi cu toată neînsemnătatea mişcării noastre, cu toate că nu producem alta nimic decît pe tărîmul agricol, cifra medie a funcţionarilor trece peste 20 la sută din numărul populaţiei. Afară de această enormă diferenţă în numărul funcţionarilor, noi avem în plus la lefuri o diferenţă de 15-20 la sută. Cu 15 la sută mai mulţi funcţionari, plătiţi cu 15 la sută mai mult pentru o muncă relativ de zece sau cincisprezece ori mai mică?

O altă nenorocire tot aşa de mare sunt rezultatele pe care ni le dă şcoala. În liceele noastre învăţătura nu are nici un temei; viciurile programului şi lipsa de buni profesori fac că absolvenţii nu ies din şcoală cu nici o cunoştinţă pozitivă, fără să ştie cumsecade nici o limbă, şi mai puţin decît toate limba românească. Această lipsă de cunoştinţe temeinice pe de o parte şi pe de alta deprinderea uşurinţii şi pospăelii în studii au ca urmare neapărată năvălirea celei mai mare număr de absolvenţi ai liceului în facultatea de drept. An peste an, din cîţi elevi intră la universitate 75-80 la sută merg pe băncile cursului de drept de-aci sau, ce e mai rău, din străinătate. Patru din cinci părţi prin urmare a fiecărei generaţii de oameni trecuţi prin şcoală, se consacră uneia şi aceleiaşi cariere speculative. Cei mai mulţi apoi dintre aceşti studenţi, fără să fie capabili a scrie corect în vreo limbă măcar o propoziţie simplă, fără a fi învăţat vreodată să cugete, după cei trei sau cinci ani reglementari ai cursului, au tradus rău sau au plătit să li se traducă o teză pentru licenţă sau doctorat; armaţi astfel cu un titlu uzurpat, intră în societatea românâ împinşi de sfînta foame a bugetului. Aceşti cetăţeni constituiesc o parte foarte însemnată a clasei de mijloc din oraşe, şi se numesc: junele generaţii inteligente ale naţiunii române. Numele acesta fiind destul de frumos şi de atrăgător, nu e negustor, meseriaş, tîrgoveţ sau mărginaş care să nu aspire din toate puterile sufletului şi să nu-şi dea toate ostenelile pentru a-şi procopsi în sensul acesta odraslele. Astfel, negustoriile şi meseriile rămîn în părăsire; nişte capete care ar fi fost destul de bine organizate pentru a moşteni cu succes taraba sau unealta părintească, sunt trimite la una şi aceiaşi sferă de activitate cu totul străină de chemarea lor. […]”

Articol fără titlu din ziarul „Timpul”, an IV, 4 august 1879, semnat de Mihai Eminescu. Publicat şi cu titlul „Calea rătăcirii noastre” de I. Creţu în Opera politică, vol. I, pag. 526-529.

Sursa: Mihai Eminescu, Economia naţională, editura Junimea, Iaşi 1983, pag. 143-145. Ortografia şi punctuaţia sunt cele originale, aşa cum apar în sursa citată.

* este titlul schiţei lui I.L. Caragiale, care poate fi citită aici: Ion Luca Caragiale – Istoria se repeta

Acest articol a fost publicat în Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească., Părerea lor (poate ar trebui să ținem cont de ea) și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Istoria se repetă*

  1. Orice asemanare cu situatii, locuri, persoane etc. nu cred ca e intamplatoare.

  2. vivi spune:

    Bag seama ca nici Eminescu nu acorda inportanta cuvenita celor 7 ani de acasa.Oare el ii avea? Nu am citit mare lucru despre aceasta parte a vietii lui.

    • Nu, nu cred ca ii avea, pentru ca i-a petrecut in padure. De aceea, peste ani, i-au iesit niste poezii foarte frumoase avand ca tema centrala padurea.
      E posibil ca intreg destinul sau sa fi fost marcat de aceasta perioada din viata lui…
      Liceul german din Cernauti, iar mai tarziu studiile la universitatile din Viena apoi Berlin nu i-au folosit foarte mult, reusind doar sa-l faca nefericit.
      Una peste alta, mai bine facea cei 7 ani de-acasa apasati si ar fi iesit si el om in toata puterea cuvantului, nu un pamblicar gazetar poet neinteles, nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s