În căutarea fericirii

Sursa imagine: http://galeatacupixeli.blogspot.com/2011/02/familia-grivei.html?showComment=1297188261398#c8498729901306730648

În 1955, în lucrarea Price Competition publicată în Journal of Retailing, economistul american Victor Lebow spunea:

„Economia noastră enorm de productivă necesită să transformăm consumul în modul nostru de viaţă, să  convertim cumpărarea şi utilizarea bunurilor în ritualuri, să căutăm satisfacţia noastră spirituală, satisfacţia ego-ului, în consum. Măsura statusului social, a acceptării sociale, a prestigiului, se regăsesc de acum în modelele noastre de consum. Chiar sensul şi semnificaţia vieţii noastre de astăzi se exprimă în termeni de consum. Cu cât mai mare presiunea asupra individului pentru a se conforma standardelor de siguranţă şi de acceptare socială, cu atât acesta are tendinţa de a-şi exprima aspiraţiile şi individualitatea în termeni de ceea ce el poartă, conduce, mănâncă, de ce casă are, ce maşină, modelul lui de servire a mesei , hobby-urile sale.

Aceste mărfuri şi servicii trebuie să fie oferite consumatorului cu o urgenţă specială. Avem nevoie nu numai de consum „cu tiraj forţat”, ci şi de consum „scump”. Este nevoie ca lucrurile să fie consumate, arse, uzate, purtate, înlocuite şi aruncate într-un ritm tot mai mare. Este nevoie ca oamenii să mănânce, să bea, să se îmbrace, să se plimbe, să trăiască cu un consum tot mai complicat şi, prin urmare, din ce în ce mai scump. Sculele electrice pentru acasă şi a întregii game „Do-It-Yourself” sunt exemple excelente de consum scump.”

Dl. Victor Lebow se referea la economia americană din perioada postbelică, însă cuvintele sale au o rezonanţă colosală şi în zilele noastre. Aceiaşi politică economică a fost aplicată în perioada 2001 – 2005 de administraţia George W. Bush[1][2] când milioane de americani au fost încurajaţi să se împrumute – deşi nu ar fi fost eligibili după criteriile bancare obişnuite, ca să poată consuma mai mult: case, maşini, vacanţe, produse electronice şi electrocasnice etc. Pardon, casele nu au intrat la contul consum, ci la contul „investiţii”. De remarcat că aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut şi la noi, dar începand cu 2004. Rezultatele s-au văzut începând cu 2008 şi se vor resimţi şi în 2011.

Ideile dlui Victor Lebow nu erau cu totul originale. Edward Bernays – considerat a fi părintele a ceea ce astăzi se numeşte Public Relations spunea: „Dacă puteţi influenţa liderii, cu sau fără cooperarea lor conştientă, veţi influenţa în mod automat grupul pe care îl conduc”[3]. O mână de ajutor a mai dat şi Ernest Dichter care a aplicat ceea ce el a numit „strategia dorinţei” pentru a construi o „societate stabilă,” prin crearea pentru public a unei identităţi comune, prin produsele pe care le consuma; din nou, la fel ca şi cu Cultural Commodification (cultura ca marfă), unde cultura nu are nici o „identitate”, „sens” sau „istorie” moştenită de la generaţiile anterioare, ci, mai degrabă, este creată prin atitudinile care sunt introduse de comportamente de consum şi modele sociale ale perioadei. Potrivit Dichter: „Pentru a înţelege un cetăţean stabil, trebuie să ştii că omul modern destul de des încearcă să-şi diminueze frustrările prin cheltuieli de autosatisfacere. Omul modern este pregătit interior să îşi întregească imaginea de sine prin achiziţionarea de produse care îl complimentează.”[4]

Dintre strategiile aduse la rang de artă de către marile companii merită amintite Planned Obsolescence (învechirea – sau chiar deteriorarea – programată încă de pe planşeta de proiectare) sau Perceived Obsolescence (aşa-zisa îmbătrânire morală sau schimarea modei).
Canalele media, televiziunile în special, dar şi filmele, producţiile muzicale mainstream, revistele şi presa tipărită în general, sunt guvernate de organizaţii al căror scop este profitul. Aceste organizaţii concurează între ele pentru veniturile din publicitate, fiecare străduindu-se să fie cât mai pe placul companiilor cu mari bugete de publicitate, făcând mici ajusări în politica editorială (teme abordate, manieră de abordare, evidenţierea sau ascunderea unor aspecte etc.). Cam în acelaşi fel se întâmplă şi în relaţia cu autorităţile statului. Evident că aceste ajustări sunt în defavoarea interesului public şi nu au nici o legătură cu etica profesională, că doar n-o să lăsăm ipocrizia să devină doar o noţiune abstractă în dicţionare[5][6]. Aşa cum este prezentat şi în documentarul The story of Stuff, canalele media sunt menite să inducă starea de nemulţumire şi nefericire, care trebuie să declanşeze cheltuielile de autosatisfacere.
Nu uitaţi deci, shoppingul nu este decât o formă de reprimare a unor stări emoţionale induse artificial prin manipulare. Cu cât veţi privi mai puţin la televizor, cu atât vă va fi mai bine.
Sau, desigur, puteţi considera că toată teoria asta nu e decât o prostie.
Acest articol a fost publicat în Documentare, Părerea mea și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la În căutarea fericirii

  1. Dorin spune:

    Wow! Puternic articolul. As mai aduga ca mai ales aici in America de Nord in momentul oin care iti cumperi o casa incepi sa ai nevoie de reparatii sau daca esti mai norocos va trebui sa iti amenajezi un spatiu care, in mod intentionat, este lasat de builder neterminat (ca de exemplu basement-ul). Acum, ca nou homeowner, ai doua solutii: 1 – angajezi un contractor, situatie in care trebuie sa fii pregatit sa dai bani multi sau 2 – sa le faci tu singur daca te rpicepi si vrei sa pui osul la munca. Daca alegi varianta 1 atunci trebuie sa ai bani si timp sa cauti un contractor bun, serios si care sa faca treaba in timp si in buget (mama ce limba de lemn suna!). daca alegi varianta 1 poti sa stii sigur cum si ce vei cunmpara si calitatea rezultatelor. Cu varianta 2 va trebui sa incepi sa iti cumperi scule si materiale. Deci intr-un fel teoria dlui Victor Lebow se aplica si aici. Si fara sa ne uitam la televizor! Sic!🙂

    • Ma bucur ca te amuzi.
      Daca vrei sa te scoti in fata cum ai rezolvat tu treaba cu jumatate din banii pe care „ti i-ar fi luat” un contractor, te sustin. Pentru ca sunt sigur ca ai facut o treaba buna. Acuma, faptul ca treaba asta n-are mare legatura cu ce-am vrut eu sa zic e o chestie secundara.
      Imi aduc aminte de nativii americani care schimbau cu colonistii ce aveau mai de pret pentru margele de sticla. Nici aia ne se uitau la televizor, si, iata, teoria lui V. Lebow se aplica si atunci!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s